Unul dintre aspectele importante pe care este necesar să-l înţeleagă adulţii este că cei mici, copiii, privesc şi învestesc altfel obiectele şi fiinţele. Copilul îşi trăieşte comportarea, nu o judecă. Sentimentele copilului nu sunt bune sau rele, ele există, şi copilul le trăieşte din plin. A le cataloga ca bune sau rele înseamnă impunerea de interdicţii, respectarea şi practicarea unor deprinderi care-i îngrădesc libertatea, disciplinându-l şi modelându-i comportamentul, sufocându-i potenţialul. Captiv într-un set de atitudini fixe, va resimţi acest disconfort fundamental toată viaţa, incomodându-l şi generând apărări nevrotice.

Acceptarea totală şi necondiţionată a gândurilor şi sentimentelor copilului, atenţia la nevoile lui, răspunsul adecvat la solicitările sale, sprijinirea procesului de creştere liberă, originală, fără a-l considera o proprietate, fixarea unor limite concrete, bine definite şi non-opresive şi respectarea constantă şi reciprocă a acestora reprezintă principalele responsabilităţi ale fiecărui părinte.

În primii trei ani de viaţă ai copiilor, rolul parental matern adecvat, ce presupune abilitatea de a sesiza şi a înţelege nevoile şi dispoziţiile copilului, este esenţial în modelarea unui eu suficient de puternic pentru a face faţă lumii, în dezvoltarea unei toleranţe crescute la frustrare, facilitând formarea unei personalităţi puternice, încrezătoare în sine şi în capacitatea de a face faţă vieţii. Un rol inadecvat, intruziv sau exploatator duce la dezvoltarea unui tip nevrotic.

În următorii ani, până la preadolescenţă (3-12 ani), predominant este rolul parental patern, cel care stabileşte regulile, standardele şi normele care-i permit copilului să trăiască în societate. Îndeplinirea rolului cu succes favorizează dezvoltarea unei personalităţi libere să-şi exprime dorinţele, precum şi un comportament respo