Voind să explice faptul că literatura subiectivă (memorialistica, jurnalul) şi-ar fi făcut la noi "o apariţie tîrzie", E. Lovinescu se referea la vicisitudinile istoriei, care au redus încrederea în durată, deoarece speţa în chestiune e "rezemată pe convingerea robustă a eternităţii": "Abia acum, în ultimele decenii, prin consolidarea poporului nostru într-o expresie de stat viabilă, prin crearea deci a condiţiilor psihologice, memorialistica a început să se afirme ca o ramură posibilă a literaturii naţionale". Opinia a fost contrazisă, îndată, de către Perpessicius, care considera că îndeletnicirea memorialistică în literele româneşti beneficiază de un "început somptuos" prin întreaga producţie a cronicarilor. Azi îl putem contrazice pe mentorul Sburătorului - unul din puţinele puncte în care poate fi combătut! - socotind că literatura subiectivă poate înflori tocmai în condiţiile de criză, reflectînd precaritatea existenţei. "Neaşezarea" poate fi în egală măsură un handicap şi un stimulent pentru însemnările intime, care devin "o piedică în calea uitării". Această împrejurare se verifică eclatant în cazul amplului Jurnal al lui Radu Petrescu, operă majoră a întregii noastre literaturi, izvorîtă tocmai din relele condiţii ale marginalizării, cenzurii, sărăciei, represiunii. E o oază de intelectualitate în mijlocul pustiului generat de partea cea mai tristă a erei totalitare, cînd scriitorul era silit a se retrage în sine, într-o subiectivitate adesea exaltată, flamboaiantă, pentru a rezista la presiunea realului ostil. Desigur că, dacă aceste pagini ar fi fost publicate în anii elaborării lor, s-ar fi văzut aspru criticate sau "înfierate", cum se spunea în epocă, pentru evazionism, estetism, elitism, cosmopolitism etc. Li s-ar fi atribuit fără dubiu toate păcatele pe care ideologia le găsea în creaţia neînfeudată propagandei. Azi ele documentează asupra unui c