Pentru ca acest articol apare in saptamina dumneavoastra, doamnelor si domnisoarelor, m-am gindit sa atac un subiect mai delicat. Am facut-o si cu un an in urma si mi-am atras tot felul de comentarii amenintatoare sau macar incruntate, incit o vreme m-am temut sa nu ma trezesc pe strada cu vreo poseta in cap. Furia feminina poate fi mai mult decit putem bietii de noi indura. Sa recunoastem, de la bun inceput, un lucru: nu stiu cum stau lucrurile acasa la fiecare, dar in spatiul public practicam, de cind lumea, un discurs prin excelenta paternalist. Ne raportam, altfel spus, la o traditie a virilitatii, care nu respinge contributiile feminine, dar le accepta cumva din generozitate, fara a le da sansa de a se impune ca norma. Si este foarte bine ca e asa. Nu cred ca se poate discuta in mod serios despre „literatura feminina". Exista, fara doar si poate, o anumita sensibilitate specifica sexului gingas (ca sa nu spun slab), exista un anumit mod de a pricepe lumea, dar toate acestea nu sint virtuti ale literaturitatii. Dincolo de toate atributele pe care i le atasam, literatura se defineste prin expresivitate, care e impasibila la diferentele de gen. A face din acest mesaj ideologizat scopul literaturii asigura esecul. De cele mai multe ori, feminismele se plaseaza intr-o zona a propagandei, mimand, ca orice extremism, discursul literar sau doar folosindu-se de el. Ceea ce le intereseaza este sa-si disemineze dogma. Care dogma consta sublinierea diferentei. Or, a pretinde ca valoarea ta consta in diferenta de gen inseamna a te condamna de unul singur la minorat. Rectific: de una singura. Emily Dickinson, Virginia Woolf, surorile Brönte, Jane Austen etc. sint scriitori, nu scriitoare. Vreau sa spun ca ele isi depasesc statul feminin, plasindu-se, fara complexe, intr-o competitie axiologica, nu ideologica. Nu pretind sa fie acceptate, nu isi cersesc locul in canon pentru c