.. Cam asta lasă de înţeles Paul Kimball, un realizator de filme din Canada, care a legat numeroase prietenii on-line şi care a colaborat, via Facebook, la scrierea piesei de teatru a unui prieten. Un detaliu important: prietenul a murit de mult, dar Paul continuă şi acum conversaţia cu amicul decedat. Un link către mesajele de pe Facebook ale acestuia din urmă îngăduie propriului cerc de amici virtuali ai lui Paul să reacţioneze.
"Am pătruns într-o epocă în care oricine dintre noi poate lăsa o moştenire aşa cum ar face-o George Bush sau Bill Clinton, subliniază dl. Kimball. Poate că asta e ultima etapă a democratizării. Fiecare dintre noi poate deveni nemuritor."
Într-adevăr, postările de pe Facebook, dialogurile de pe Twitter sau filmuleţele noastre de pe YouTube vor rămâne în memoria reţelei mult după ce învelişul nostru de carne se va fi năruit. Tot aşa şi cu mesajele de pe Gmail sau de pe Yahoo, graţie capacităţii de stocare imensă a celor două unelte de comunicare. Există chiar posibilitatea ca, trecând în lumea de dincolo, şi "omiţând" să comunicăm acest detaliu prietenilor îndepărtaţi cu care obişnuiam să sporovăim (şi cu care nu dezvoltam niciun altfel de relaţie decât cea virtuală), aceştia să continue să-şi înfierbânte tastatura de pomană, crezând că suntem într-o pauză dialogală. Mai trist încă decât Hamlet vorbind cu ectoplasma tăticului său. Ca să nu mai vorbim despre faptul că viaţa după Facebook sau după Twitter poate uşor fi întreţinută cu un soft (încă neinventat, după ştiinţa mea, dar iată o temă serioasă de reflecţie pentru IT-işti) care să trimită mesaje ca venind din partea noastră, cândva după ce vom fi ajuns cenuşă.
Pe scurt, www-ul este foarte prietenos cu indivizii şi le promite o posteritate sigură. Asta pentru că este foarte generos cu amprentele personale. Ceea ce nu se poate spune şi despre relaţia sa cu marile întrep
