Acum nici o lună, la tabăra de scriere dramatică de la Tîrgu Mureş (unde, la Universitatea de Arte, doi dramaturgi de la Lark Center for Play Development, New York, au lucrat cu studenţii de la secţiile română şi maghiară a masteratului în cauză), un exerciţiu propus de Saviana Stănescu a rezultat într-un monolog al unei persoane care asista involuntar la o sinucidere şi o replică a acestuia, monologul celui care urma să-şi ia viaţa. Un subiect foarte delicat, teatrul se ocupă cu acte umane repetabile şi reproductibile, iar sinuciderea e un gest unic ce nu se inserează în logica şi cursul normal al vieţii. Ocazie pentru o linie de meditaţie teoretică despre care nu sîntem prea tentaţi să scriem: cum se moare, totuşi, în teatru? Observînd, la ediţia de anul trecut a Edinburgh Fringe Festival, că se moare mult pe scena contemporană, criticul Mark Fisher constată că moartea şi sexul sînt temele fundamentale prin care înţelegem, acum, să ne decodăm propria viaţă. Shakespeare, lumea-i un teatru, Antologie concepută şi comentată de George BANU, Traducere din limba franceză de Ileana Littera, Traducere din limba engleză a textelor de William Shakespeare de Ioana Ieronim, Editura Nemira, Bucureşti, 2010, 304 p. Articularea scenică a ieşirii din viaţă e condiţionată cultural, temporal, spaţial. Se moare altfel pe scenă acum, faţă de secolul trecut etc. Probabil că, în spaţiul euro-atlantic, hîrtia de turnesol pentru felul în care societatea se raportează teatral la trecerea în lumea celor fără de cuvinte o reprezintă piesa numită Hamlet. Nu pentru că în alte tragedii shakespeariene s-ar muri mai puţin – sînt morţi celebre în Romeo şi Julieta, în Othello, în Macbeth, la Shakespeare se moare prin otravă, în luptă, în somn, mişeleşte şi bărbăteşte –, însă Hamlet cuprinde gama completă a ieşirilor din scenă, a morţilor teatrale, mai puţin sinuciderea egoistă (în măsura în