In fond, ne confruntam aici cu altceva, un fenomen ce trece dincolo de barierele ratiunii. In limbaj teologic, el poarta denumirea de "orbire sufleteasca". Aceasta nu inseamna simplitate intelectuala. Dimpotriva, poti fi genial (cum, neindoios, a fost Darwin!) si orb sufleteste. In vasta sa opera evolutionista, mai precis in Descendenta sau originea omului, Charles Darwin spune, la un moment dat, un lucru tulburator. Sa-l citim impreuna: „La salbatici, cei slabi de corp sau minte erau repede eliminati, iar cei care supravietuiesc prezinta de obicei o sanatate viguroasa. Noi, oamenii civilizati, pe de alta parte, facem tot posibilul sa oprim procesul de eliminare; construim aziluri pentru cei slabi de minte, schilozi, bolnavi, facem legi pentru cei lipsiti de mijloace, iar medicii nostri isi exercita toata priceperea pentru a salva viata tuturora, pina in cea din urma clipa. /.../. Astfel, membrii debili ai societatilor civilizate isi propaga speta. Nici unul dintre cei care s-au ocupat cu cresterea de animale domestice nu se va indoi ca acest lucru trebuie sa fie foarte vatamator pentru rasa umana. Este surprinzator cat de repede neingrijirea sau ingrijirea gresit dirijata duce la degenerarea unei rase domestice, insa, in afara omului insusi, aproape nimeni nu este atat de nestiutor incat sa lase animalele cele mai putin valoroase sa se reproduca." Desi scopul analizei ramane unul mai complex (faimosul naturalist vrea sa demonstreze ca „instinctul de simpatie" din noi reprezinta, de fapt, un fragment din „instinctele sociale", dobandite pe parcursul evolutiei), nu s-ar putea trece cu vederea aici aerul discret de eugenie. Pentru Darwin, compasiunea umana, morala, nobilitatea caracterului ori generozitatea constituie niste curiozitati ale selectiei, intrucat, tehnic vorbind, toate impulsurile in cauza se opun ideii de evolutie. Cum justifici, in absolut, „supravietuir