Nu mă las până n-o să-lcunosc prea bine, mi-am zis. Aşa o necunoscută nu se poate lăsa nerezolvată. Trăirea asta îmi dă fiori. Ce provocare? Zi mai bine, ce curiozitate de-a dreptul bolnavă...
N-a lăsat urme prea vizibile, nici măcar palpabile, ba ai spune că a trecut prin lumea asta prea discret. O să-mi spui că desigur e prea puţin, mult prea puţin pentru o viaţă de om. Băiatul ăsta probabil că n-a fost dorit îndeajuns de părinţii lui sau poate că a venit când nu trebuia, ori a fost rezultatul unei greşeli.
Da' cine să fi greşit oare, când lucrurile toate se fac cu voia lui Dumnezeu, şi numai el poate spune când, unde, de ce.... şi mai cu seamă la cine-n ogradă. Să spunem că s-a trezit în ograda cui nu trebuia. Mai mult ca un degetar decât ca un pui de om. Nu şi-a adus aminte cine i-au fost părinţii şi nici măcar n-a avut habar dacă a fost dorit sau nu. Ce mamă îşi leapădă sau îşi părăseşte copilul şi nu mai vrea niciodată să mai ştie de el?
Ai spune că nici una. Teoretic da, dar iată că se întâmplă. Parcă ai simţi nevoia să stai de vorbă cu Dumnezeu, să-l întrebi, să-l descoşi, să încerci să afli. Dar pentru asta ar trebui să fii din cale-afară de tulburat, sau de-a dreptul nebun. Şi cine mai trage linia să mai poată spune azi care-i afară "pe merit", sau care-i înăuntru din greşeală.
Înăuntru, în spitalul de... "glumeţi" desigur, că la el mă refeream. Băiatul ăsta - să-i spunem Cristian - n-a făcut rău, n-a ştiut ce-i ura, n-a pus întrebări (de aceea nici de prea multe răspunsuri n-a avut parte), n-a deranjat, a stat mai mult în umbră, a muncit exact cât să-i ajungă să trăiască modest, n-a ştiut ce-i ăla un şef, nu s-a supus nici unei legi prea rigide, nici unei dorinţe prea ispititoare, rigoarea a luat-o ca pe o provocare, n-a ştiut nimic despre destin, nu a comentat cu nimeni niciodată despre soartă.
@