Nu multora le convine faptul ca exista o constiinta libera de orice afiliatii, de orice interese, care spurca, pe buna dreptate, din afara, metehnele vremii. E incomod, dar s-ar putea sa fie un balsam necesar pentru recuperarea deja invocatei normalitati. Intamplarea a facut ca, in timp ce eram plecat la Sibiu, la un grozav festival de poezie organizat de prietenii mei de la revista Transilvania, Dragos Varga si Radu Vancu, sa primesc acasa un al doilea tom al cartii lui Paul Goma, Scrìsuri, aparut la Curtea Veche. In sfarsit, o editura cu difuzare buna si-a luat inima in dinti sa dedice o serie de autor acestui mare scriitor. Meritul este si al neobositului istoric Flori Balanescu, care ingrijeste si aceasta editie. Citisem, bineinteles, cartea in prima sa versiune, aparuta in 1999 la editura Nemira si ma deranjasera notele de subsol abuzive ale editorului. De pilda, cand Goma scria: „Sunt un analfabet: nu l-am vazut pe Iosif Sava la televizor", editorul comenta in subsol: „Mai bine!" Or, Paul Goma are el insusi idei suficient de transante si de explozive pentru a mai fi nevoie sa fie inganat. De data aceasta, scrierile sale au incaput pe maini bune si ma bucur ca e asa. Sigur, nu am apucat sa recitesc (in cateva ceasuri) decat cateva pagini din aceasta carte, prin urmare nu am cum sa scriu o cronica propriu-zisa acum. Doar ca nici nu pot sa nu observ ca exact azi, 2 octombrie, Paul Goma implineste o frumoasa varsta. Nici nu conteaza care. Dar acest scriitor s-a bucurat, acasa la el, de atat de putine momente de apreciere, incat unul in plus nu are cum sa strice. Ca poate deranja - asta e o alta poveste, care nu ma preocupa catusi de putin. Parcurgand textele de atitudine (articole, interviuri, scrisori deschise etc.) din acest volum, nu-mi pot inghiti o intrebare: cum se explica, oare, surzenia celorlati, pentru ca glasul lui Goma numai catifelat nu este? Raspunsul