"Ţie când o să-ţi vină mintea la cap?" sunt întrebat în cercul cel mai intim. Vreau să zic în cel mai intim care nu se reduce la persoana mea.
Mă mai urmăresc şi faptele de arme. Un franţuz îmi scrie că vrea, zor-nevoie, să publice ce am spus anul trecut despre Camus. Să-i trimit referinţele bibliografice. De unde să le scot? Articolul de mult l-am aruncat. Îi răspund, în alţi termeni, să facă din exemplarul lui avioane de hârtie şi să le lanseze peste zidul castelului, spre orizontul nemărginit
Ion Mureşan:
A venit toamna
Ziua de mâine n-o mai apuc.
Pe cer trece un îngeraş speriat.
Picuri-picuri îi curge sânge din năsuc.
Până şi întâlnirile, rare acum, s-au întristat. Nu mai au suflet. "Cum a fost?", întreabă T. "Bine", zic.
Te trezeşti noaptea, simţi cum îţi doarme carnea, îţi dorm oasele, dar tu - tu, un ceva indefinisabil în afara oaselor şi cărnii - "te iei cu gândurile" şi nu mai adormi.
Ascundea, sub straturi de orgoliu, un suflet cald, chiar timid. A trecut vremea. Numai straturile au rămas.
Îl întâlnesc pe I.G., omul cel mai neajutorat la vorbă din câţi ştiu. Din câţi credeam că ştiu. Acum constat că sunt şi mai neajutorat decât el. A fost foarte animat schimbul nostru de idei!
Nu aud bine, dar mi-am păstrat spiritul deductiv. Mă duc la agenţia de voiaj. Spun ce vreau. Adică, vorba vine vreau. Unde avem noi de mers. Doamna de la ghişeu întreabă ceva. Răspund prompt: "Numai doi." Mă priveşte nedumerită. Imediat înţeleg şi iau măsuri: "Numai dus."
E curios să-ţi dai seama că nu mai eşti stăpân pe gesturile simple pe care altădată le făceai uşor. Prima dată am observat acum şase, şapte ani. Încercând să joc badminton cu Maxone, nu mai nimeream. Nu-mi venea să cred. Eu, temutul - de Holi - tenisma
