(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 84, mai 2013) Recenta beatificare a lui Vladimir Ghika (ceremonia religioasă va avea loc la Bucureşti, în 31 august) mi-a readus în minte întîlnirile cu el, pe străzile Bucureştilor, apoi în minuscula casă a lui Edgar Papu din strada Polonă, revelaţia scolasticii tomiste pe care am primit-o prin el, pasiunea mea pentru filologia clasică, această variantă laică a catolicismului, toate - pietre de construcţie ale unei tinereţi atît de depărtate şi nu mai puţin prezente mie, ale unui proiect de viaţă în acelaşi timp împlinit şi ratat, cum se întîmplă cu toate proiectele de viaţă. Am recitit Pensées pour la suite des jours (titlu pe care l-aş traduce prin Gînduri pentru şirul zilelor), scurtele aforisme de o inspiraţie mistică autentică ce ar putea fi grupate, toate, sub semnul unuia dintre ele: "Verbul nu se declamă." Am regăsit în ele un fel de geniu care-l aminteşte mult pe Blaise Pascal. Vladimir, care - se spune - avea darul lacrimilor, notează "Lacrimile sînt precum esenţa sîngelui nostru; ar fi nedemn să le vărsăm pentru lucruri pe care sîngele nu ar trebui să le plătească." Mereu vesel şi neîncetat suferind, mereu uimit de spectacolul lumii, cum putea gîndi altfel Vladimir Ghika decît atunci cînd nota: "Plictisul este laş - este una din formele laşităţii." Uneori, te pune faţă în faţă cu enigmele cele mai tulburătoare, cu abisurile teologiei, cînd afirmă: "Dumnezeu singur este mai gelos decît moartea." Sau "Singurătatea este bună şi sfîntă doar cînd este dezvrăjită de Eu." Căci: "Este bine să te dispreţuieşti, dar şi mai bine să te uiţi." Şi: "Progresul sufletului constă în a face din dragoste ceea ce ar trebui "oricum" să faci din datorie." Uneori, gîndurile se fac imagini, atunci cînd scrie: "Cerul întreg este drumul inimilor." Sau: "...primul nimb al legii noi: platoul superb pe care dansatoarea a aşezat capul tăiat al Sfî