Am primit prin e-mail, de la dl Dan Matei, următorul mesaj fără de precedent în memoria Dilemei: "Întreb de la amator la profesionist: cine a avut (geniala, după mine) idee de a traduce Laurel and Hardy prin Stan şi Bran?" Prompt, ca aşa-numit profesionist, răspund că nu ştiu. Dar fiindcă profesiunea mea e aceea de nuvelist, mă simt obligat să precizez că nu aud pentru prima oară această întrebare întru totul mirobolantă, pe deplin justificată. E una dintre acele întîmplări cu care viaţa mea de stanbranist capătă - după expresia de mare inspiraţie a dlui Alexandru George - sensul din urmă, închis între haz şi spaimă. În luna martie a anului 1985 - niciodată martie nu mi-a adus noroc, cu excepţia unui amor foarte consistent, dar şi el nefericit în happy-end-ul său -, redactor la o revistă de cinema, am fost chemat de redactorul-şef, care a închis imediat uşa cu yala şi mi-a înmînat - tăcut, dar imperativ - un plic dintr-o hîrtie cretată de lux, avînd ca antet, sus, în stînga: "Republica Socialistă România", stema şi sub ea: "Consiliul de Stat"; în stînga, jos, lîngă colţul plicului, un număr... Înăuntrul plicului simandicos, se găsea un plic ordinar, cu ştampila peste un colţ al timbrului (2 lei): "Brăila-Tranzit 19.02.85" şi ca adresă, cu litere bătute la maşină: "Consiliul de Stat al R.S.R. - Bucureşti". În acest al doilea plic erau două pagini dactilografiate. Prima purta şi ea, sus, în dreapta, ştampila acelui organ suprem, într-un chenar roşiatic: "Consiliul de Stat. Sectorul scrisori şi audienţe nr. (completat de mînă: 40478) şi cu litere mai mici, formula stas: "Vă trimitem spre competentă soluţionare... a se comunica petiţionarului măsura adoptată. După rezolvare, scrisoarea rămîne în arhiva Dvs". Coborînd cu privirea sub ştampilă, am văzut imediat cele două cuvinte sacramentale, bine centrate, în majuscule: TOVARĂŞE PREŞEDINTE şi în clipa aceea redacto