Traiam/traim, gastronomic judecind lucrurile, desi aparent variat si fara complexe majore, intr-un orizont de eterna asteptare. O asteptare a epifaniilor generate de bucatariile straine. Dupa articolul de saptamina trecuta, referitor la ritualul alimentar in lumea postindustriala (nu-i asa ca s-ar putea scrie o teza de doctorat cu un asemenea subiect?), cineva mi-a declarat admiratie eterna, pentru ca as avea "talent" la descrierea "mincarurilor traditionale romanesti". Observatia m-a pus pe ginduri, nu atit in legatura cu pretinsa mea "inclinatie" descriptiva, cit cu "traditia" noastra gastronomica. Nu trebuie sa fii expert ca sa te intrebi, cu toata seriozitatea, ce este cu adevarat "traditional romanesc" in altfel variata noastra bucatarie autohtona? Daca veti citi lucrarile istoricilor sau (doar) pe ale gastronomilor, veti fi surprinsi sa aflati ca nu foarte multe lucruri. E vorba mai curind despre "imprumuturi" culinare, adaptate la imaginatia noastra covirsitoare. Spune excelent Radu Anton Roman in impresionanta sa carte Bucate, vinuri si obiceiuri romanesti: "Ce-s musacaua, ciorba, chifteaua, salata de «biof», ciolanul pe fasole, placinta (placenta in latina), supa, clatitele si altele atit de «neaose» bucate altceva decit depuneri, aluviuni, fie ale ocupatiei otomane, fie ale influentelor franceze, germane, fanaro-grecesti sau care or mai fi ele?! Cu toate acestea, cele mai multe dintre aceste lucrari n-au reusit nicicum (tara de salbatici si nebuni!) sa pastreze modelul. Mai mult, l-au aranjat discret pe romaneste, in asemenea masura, incit nu mai recunosti nici macar tema originara! Ca o haina primita in dar de la cineva prea gras sau prea slab, fustita de stamba importata a fost rascroita, modificata, transformata in servete de bucatarie sau guler de camasa, in bici, in sita de matase, in altceva!". Acest "altceva" nu-si poate insa renega, nici macar in ab