Contrariază puternic înverşunarea cu care o serie de înalţi oficiali guvernamentali, inclusiv premierul, şi-a schimbat brusc, acum câteva luni, optica în privinţa exploatării gazelor de şist, forţând nota în favoarea afacerii respective, după ce tocmai  - mai ales înainte de preluarea puterii - o denunţseră ca fiind primejdioasă pentru siguranţa populaţiei şi păguboasă pentru stat. Mai mult, în discursurile de campanie, Traian Băsescu (de locotenenţii săi nu mai vorbesc) era arătat cu degetul ca făcând un suspect de insistent lobby în favoarea Grupului american Chevron. Aproape peste noapte, cele două părţi au făcut un ciudat front comun, Guvernul preluând şi chiar îngroşând partitura Cotroceniului. Deşi nu au intervenit nici un fel de date obiective noi, în plan intern sau extern, care să determine o asemenea schimbare de macaz. Tehnologia de extracţie - fracturarea hidraulică - e la fel de nesigură şi controversată. Lumea ştiinţifică nu are un ferm punct de vedere comun, dar este cert, aşa a fost dintotdeauna, că orice intervenţie brutală asupra echilibrelor fragile din natură poate avea consecinţe dramatice şi ireversibile. Utilizarea unor noi resurse energetice e desigur tentantă, mai ales pentru consorţiile ce le aduc la suprafaţă, dar care e preţul pe care-l vor plăti ţările respective? Care vor fi consecinţele secătuirii sau infestării pânzei de apă freatică, ori riscurile seismice şi aşa prezente în zone cum e România? Urmările pe termen mediu şi lung vor justifica eventualele avantaje pe termen scurt doar afirmate, nu şi argumentate cu studii şe analize pertinente?

Am senzaţia că guvernanţii nu realizează (sau puţin le pasă) ce cartof fierbinte le-a pus în palme Traian Băsescu, care, abil, s-a retras în spatele frontului, expunându-l în linia I, în bătaia focului, pe primul ministru Ponta. Cu o mişcare parşivă, l-a desemnat să ia parte la recentul