Observ, nu fără mirare, o gestică prezidenţială nouă, încuscrită cu cele veşnice, de parcă marinarul, chinuit de remuşcări şi îmbrâncit de o crampă sufletească ce i-a rămas până acum străină, o apucă pe drumul călugăriei. Vizita la catafalcul unui stareţ din Maramureş ni l-a arătat pe Băsescu pleoştit de o suferinţă. Gura se adunase strâns într-o sudură oblică de buze, un ochi părea închis definitiv, de parcă acolo pusese la păstrare persoana pierdută, iar celălalt căta departe fără să clipească şi fără să vadă ceva. Durerea a fost lăuntric nemăsurată, dovadă că a zbughit-o iute, după numai câteva secunde, de lângă mort, pradă unei suferinţe care nu-i îngăduia, fără să-i primejduiască viaţa, o întârziere. De altfel, la Cluj îl aştepta o altă pomenire de morţi, decedaţii politici ai ultimelor alegeri, nemiloase cu pedeliştii pe care Băsescu i-a evocat în felul lui, neuitând să rostească de mai multe ori Dumnezeii mamei lor de nerecunoscători, la o masă îmbelşugată, stropită cu spirtoase. Sângele Domnului nu trebuie să absenteze din paharul unui drept credincios niciodată. Aşa cum n-a lipsit, la rugăciunea de intrare şi la cea de ieşire din biserica Bocului, rugile înălţate pentru maica precista Udrea, icoană pe care preşedintele, suspendat şi nesuspendat o cară cu sine oriunde s-ar afla.

Atingerile cu biserica ale unui mardeiaş de cartier, cum continuă să-mi pară novicele în ale călugăriei, şi-au urmat cursul – nici nu se putea altcum – direct la Vatican. Mă aşteptam să-l apuce râsul ăla care luminează, pentru istorie, o poză de familie cu înalte feţe bisericeşti, aceea în care sub potcapuri aurii, episcopi, mitropoliţi şi patriarhul stau înţepeniţi, de parcă fotograful era însuşi Dumnezeu, iar Băsescu e săltat de un râs brusc ca un sughiţ, ca şi cum – nu pot găsi o explicaţie mai evlavioasă – cineva i-ar fi îndesat un deşt fix în cur. Imaginile rezumate ve