Cînd a avut loc un război îndelungat între două popoare, război terminat cu victoria clară a unuia dintre ele, peste decenii şi veacuri rămîne la început o ură tenace, apoi o antipatie persistentă.

Ne dispensăm de exemple europene, pentru că ele ar fi mult prea numeroase! Aşa se întîmplă peste tot în lume, cu toate ţările – nu însă şi cu Brazilia. Imensa ţară de la Tropice a reuşit să obţină pînă şi la un astfel de capitol o surîzătoare excepţie braziliană.

Cu peste trei secole în urmă, Brazilia şi Olanda (de fapt – Portugalia şi Olanda, însă pe teritoriul Braziliei) s-au înfruntat într-un conflict sîngeros, într-un fel de război de 30 de ani. Armatele olandeze debarcate în regiunea Pernambuco-Bahia au ocupat atunci o întinsă regiune din ţară, i-au gonit de acolo pe portughezi şi au edificat în Brazilia o colonie proprie. Figura centrală a acestei insolite aventuri a fost principele Jan-Mauritius de Nassau, ajuns astfel stăpînul uneia dintre cele mai fertile şi mai bogate părţi din America de Sud, pe coasta răsăriteană a continentului. Numit Staathalter (guvernator) al Braziliei în 1636, Principele de Nassau construieşte în doar cîţiva ani o mică Brazilie pe model olandez – prosperă, bine organizată, cu economie înfloritoare şi o eficienţă de tip protestant –, veritabilă experienţă protocronistă a ceea ce avea să fie numit, mulţi ani mai tîrziu, „etica protestantă a muncii”. Brazilia olandeză prospera, în timp ce restul ţării dormita într-o pace confuză.

Această insulă de Europă nordică în America de Sud n-a avut însă multe zile. Trupele portugheze trimise din metropolă, împreună cu aliaţii locali, îi înving în cele din urmă pe olandezi în două bătălii decisive (din 1648 şi 1649), iar insolita experienţă dispare definitiv în anul 1654, odată cu căderea capitalei, Recife.

Războiul luso-olandez a lăsat urme adînci şi vizibile pînă astăzi, d