Cind publicul e convocat administrativ si tintuit in sala de teama sa nu se strice cu seful, ma tem ca toate mizele de resuscitare a interesului pentru cartea autohtona (ca si pentru lectura in genere) nu sint decit o cacealma, deloc estetica, autori dumneavoastra... Credeam ca nesimtirea poate fi numai de tip administrativ. I-am intilnit expresiile in atitea rinduri, incit am ajuns s-o tratez ca pe o fatalitate: resemnat si cuminte. Nu poti profera impotriva ploii, de exemplu, desi te simti tentat citeodata. Sau sa faci ca ala (nu-i mai dau numele) care a ordonat ca marea sa fie batuta cu vergile. E la fel de ridicol sa schitezi macar o replica infatuatului de la ghiseu sau cine mai stie de unde, darmite sa te apuci de-o cruciada ori, colea, de-un razboi mai acatarii, cu note prin instante, cu ceva tribunale, dupa tipic. Ridicol, pentru ca - istoria dixit - nu cistigi decit nervi si regrete. In plus, faci astfel publica o penibila inadecvare la realitate. Dar cazurile de donquijotism in aceasta materie sint, totusi, rarisime, har celor doua decenii de pretinsa democratie, care ne-au inteleptit macar intr-o privinta. Sa vedem ce reactie va avea contribuabilul la o nesimtire, cum sa spun?, mai elevata, mai cu staif, mai cu pretentie metafizica, vezi mata. Genul asta pare ca abia se infiripa: personal, nu l-am intinit decit o singura data, deunazi, stupefiat sa descopar ca se poate, ca sa vezi, si pe la case din astea, cu mot estetic. Sint semne insa ca fenomenul va lua amploare. E inca o intrebare daca mersul scriitorului la cititor e o treaba intotdeauna placuta perceptiei celui din urma si benefica pe termen lung. Confruntarea cu publicul, cu orice public, presupune o anume tinuta scenica, un fel de charisma, conditie de la care nu excepteaza, din pacate pentru el, nici scriitorul nostru. Poti fi un foarte bun poet, un prozator de prima mina, un dramaturg de rasunet