Sunt, astăzi, din ce în ce mai puţine şi mai şubrede lucruri de care să te rezemi. Mai şubrede, mai puţine şi tot mai ascunse printre gunoaiele de zi cu zi. Nici cuvintele nu mai sunt ce erau odată, siluite şi abandonate printre necurăţeniile ce sălăşluiesc în minţile analfabeţilor ajunşi la loc de cinste. Cum s-ar spune, marea e din ce în ce mai agitată şi, în vreme ce ofiţerii benchetuiesc, noi, mateloţii de rând, ne bălăngănim pe punte, care-ncotro, încercând să amânăm (de ce oare?) cât mai mult momentul când ne va înghiţi adâncul. Ne clătinăm şi încercăm cu disperare să găsim ceva de care să ne ţinem, un punct de sprijin. Dar nu găsim nimic.

Într-o astfel de stare de spirit mă găseam când am început să răsfoiesc un album foto virtual cu imagini de la o acţiune a Asociaţiei Culturale Direcţia 9, organizată în beneficiul unor copii ce provin din familii cu severe probleme materiale.

Împărţiţi pe „ateliere”, copiii au pus în scenă scurte reprezentaţii dramatice, au cântat, au pictat, s-au jucat. Mă uitam la fotografii fără grabă, poate chiar puţin absent, fiindcă ştiam ce urmează să văd. Asta până într-un moment când m-am oprit, cutremurat. Până la fotografia unui desen făcut, după cum arăta, de un copil de vreo zece ani. Pe foaia de hârtie erau desenate, mai mari şi mai mici, mai multe inimi multicolore. Şi, în spaţiul alb dintre inimi, micuţul (sau micuţa) şerpuise câteva cuvinte. Acestea: „Iubeşte mult. În fiecare zi!”

Dacă am să continui, am să devin patetic, ceea ce detest profund. Mai spun doar că acesta este cel mai frumos text pe care l-am citit vreodată. Este, de acum înainte, punctul meu de sprijin. Sunt cuvintele care, cel puţin deocamdată, m-au salvat.

Sunt, astăzi, din ce în ce mai puţine şi mai şubrede lucruri de care să te rezemi. Mai şubrede, mai puţine şi tot mai ascunse printre gunoaiele de zi cu zi. Nici cuvintele nu