Am numit zece romane din imediata apropiere a biroului de lucru, cum se spune, si nu am cautat sa stabilesc o ierarhie valorica valabila si pentru o terta persoana. Daca imi recitesc compunerile, imi pare ca ma intilnesc cu ecouri, nu doar literare, ale romanelor respective.
Iata, spre exemplu, crailicul, iata boema literara, iacata cum sta generatia (naiva, proasta, ingimfata, plictisitoare, in cele din urma) intr-o poza cufundata in underground-ul acela al comilitonilor lui Pasadia:
„O fotografie ce nu spune mai nimic. O fotografie alb-negru, asa cum au existat si continua sa mai existe inca in Romania, realizata intr-o duminica oarecare de toamna banala in fata Casei Studentilor cu niste tineri anonimi imbracati in pardesie ce isi vadesc astazi demodarea si poezia. Vreo doi, trei dintre ei fumeaza si lucrul acesta se vede in poza, alti doi au parul lung, revarsat peste gulerele trenciurilor duminicale. Nimeni nu mai stie ce anume au adunat tinerii aceia in fata acelei cladiri in jurul orei doua dupa masa“ (Valahia de mucava, 1995).
La inceput de tot, in vremea debutului, a fost sa fie Bruno Schulz combinat cu Blecher, dar si cu barocul lui Agopian, garnisit cu impulsuri urmuziene, mai apoi existentialismul rusesc al lui Titel; adaugati la asta constructia lui Nedelciu din Tratament fabulatoriu, reveriile de hirtie creponata din universul livresc al lui Ciocarlie sau asprimea vorbelor din proza lui Vio Marineasa. Chiar daca pentru o terta persoana toate acestea nu se regasesc in infrastructura fragmentului pe care il citez mai jos, pentru mine ele exista, sint reale, exista acolo cu propria lor istorie de dincolo de ierarhii si iluzii axiologice.
„Minunile secolului trecut: fata se plimba prin camera ei stirnind unde parfumate printre mobilele cu ape cenusii, cu marginile impodobite de flori rasucite de dalta. Eroul principal se strec
