PD-L nu se poate compara cu nici un partid al României postbelice în privinţa raporturilor partid-Lider. Nici măcar cu PCR-ul lui Ceauşescu. Poate doar cu PCUS-ul lui Stalin.
Ziarul Cotidianul a tipărit marţi, 22 ianuarie 2008, sub titlul "Blaga a făcut-o «fâţă» pe Raluca Turcan", schiţa unei scene petrecute recent la nivelul conducerii PD-L. Vasile Blaga, atotputernicul secretar general al partidului, i-ar fi spus Ralucăi Turcan că "n-are nevoie de fâţe în partid". Confirmată de Raluca Turcan, scena ar fi izvorât din pledoaria tinerei politiciene ca şi foştii lideri PD-L să fie prezenţi la dezbaterile tv din partea formaţiunii. Cu umorul său exemplar, marţi seară, la spectacolul care e emisiunea În gura presei, Mircea Badea s-a amuzat cumplit comentând materialul din Cotidianul. Citindu-l, am fost şi eu tentat să mă amuz. Mai ales că el contura o realitate etern românească, satirizată crunt de Caragiale: cea a amestecului politicii cu năşitul. Materialul pune accent pe intervenţia decisivă în conflict, la solicitarea Ralucăi Turcan, a naşului Theodor Stolojan.
Mi-am amintit însă imediat că sunt şi ceea ce se cheamă azi, în absenţa unei expresii mai potrivite, analist politic. Or, un analist politic trebuie să-şi înăbuşe imboldul la haz şi să încerce a desluşi, chiar şi într-un fapt comic, o realitate gravă.
Cu atât mai mult am rezistat primului impuls cu cât am o părere bună despre Raluca Turcan. Cu vreo doi ani în urmă, când tânăra politiciană era o disidentă în conducerea PNL, am invitat-o la un dialog în cadrul emisiunii Zig-Zag cu Ion Cristoiu. M-a impresionat inteligenţa vie, fermecătoare chiar, cu care interlocutoarea îşi asuma ipostaza de rebelă împotriva ştabilor din PNL, chitiţi pe înăbuşirea oricărei voci critice în partid. Raluca Turcan a plecat din PNL, urmându-l pe Theodor Stolojan, în noua