Moartea lui Alexandr Soljeniţîn, survenită în noaptea de 4 spre 5 august 2008, a dat Occidentului un nou prilej de a dovedi că n-a înţeles, nu înţelege şi nu va înţelege în vecii vecilor Rusia.
Moartea lui Alexandr Soljeniţîn, survenită în noaptea de 4 spre 5 august 2008, a dat Occidentului un nou prilej de a dovedi că n-a înţeles, nu înţelege şi nu va înţelege în vecii vecilor Rusia.
Dînd curs unor clişee de mediocritate din anii Războiului Rece, puse pe tapet şi în România zisă şi democrată, Occidentul l-a bocit pe marele scriitor ca pe un anticomunist dispărut. Fireşte, în comentariile cu vădit miros propagandistic, nu s-a suflat o vorbă despre activitatea lui Alexandr Soljeniţîn după revenirea în Rusia, în 1994. Şi s-a procedat astfel pentru că articolele şi cărţile scrise de Soljeniţîn după prăbuşirea URSS nu încăpeau în hotarele strîmte şi rigide ale imaginii sale, cultivate de Occident pe vremea cînd gînditorul era un exilat. Aceste articole şi cărţi deplîngeau decăderea Maicii Rusii de după 1990. În clipa cînd pe bolta fostului Imperiu s-a ivit şi-a crescut steaua numită Vladimir Putin, Alexandr Soljeniţîn, critic înverşunat al lui Boris Elţîn, a devenit unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai noului ţar. Descumpăniţi de poziţia adoptată de un scriitor pe care-l consideraseră şi îl răzgăiaseră în ipostaza meschină de propagandist pus în slujba Americii, occidentalii au văzut în activitatea lui Soljeniţîn după 1994 o rătăcire de la drumul drept. În realitate însă, între opera lui Soljeniţîn din anii URSS şi cea din anii Rusiei postcomuniste nu există nici o deosebire. Pentru că, studiată în profunzime şi nu la nivel de suprafaţă gazetărească, opera lui Soljeniţîn din anii URSS nu e cea a unui anticomunist, ci a unui mare scriitor rus. Or, aşa cum arată istoria Rusiei, toţi marii scriitori ruşi au fost, înainte de toate, prov