E normal ca organele unui om aflat în moarte cerebrală să poată fi prelevate pentru transplant, dacă respectivul nu s-a opus în prealabil?
Dreptul de a alege
Termenul de „donator“ îşi schimbă sensul. Nu mai descrie o persoană generoasă şi conş- tientă de donaţia pe care o face, ci un individ considerat mort, care şi-a pierdut posibilitatea de a-şi păstra organele. Nu este un abuz oarecare, nu doar o tâlhărie, ci este gestul cel mai dispreţuitor adresat atât vieţii, cât şi morţii. A viola un cadavru este un act patologic, pedepsit prin lege. A smulge, însă, ficatul din cineva a cărui inimă încă bate nu este considerat viol, ci, din contră, o acţiune umanitară. Nu este şi un conflict de interese la nivel medical? Aceia care ar trebui să facă tot ce le stă în putinţă să te salveze ajung să te declare apt pentru o moarte urgentă, ca să folosească tot ce mai e funcţional în tine spre salvarea altcuiva. Bunul-simţ ne spune că suntem stăpânii propriilor noastre corpuri. De aceea, ne permitem să ne îngrăşăm sau să slăbim, să fumăm sau să facem sport, să ne tatuăm sau să ne facem operaţii estetice după pofta inimii. Acordul prezumat ne îndeamnă să înţelegem că suntem un bun comun pus la dispoziţia societăţii. Donarea de organe ar trebui să rămână un gest altruist şi o alegere individuală, omagiul pe care un muribund îl aduce vieţii, dovada că ne putem iubi aproapele ca pe noi înşine. Dar, în egală măsură, ar trebui să ne fie respectat dreptul la moarte. Dacă tot e să murim, putem să alegem să o facem definitiv, cu tot ce e al nostru, fără să ne simţim egoişti sau nepăsători. (Elena Georgescu)
Aşteptând moartea
În prezent, peste 40.000 de cetăţeni ai UE aş- teaptă un organ şi 10 dintre ei mor zilnic. Optzeci la sută dintre cei care au nevoie de un transplant de inimă mor în decurs de un an şi jumătate de la înscrierea pe listă,
