Într-o mînă avea una din plasele alea mari de la Mega Image din care ieşeau, printre altele, nişte capete de praz. Cu cealaltă mînă tîra după ea un copil, patru-cinci ani să fi avut. Dacă nu i-ar fi ţipat cînd şi cînd, printre smuceli – „Vlăduţ, mişcă-te acum că te las pe stradă, să ştii!“ – nici nu mi-aş fi dat seama dacă e băiat sau fată. Bietul copil arăta ca un balot de haine. Numai ochii plutind în lacrimi se vedeau din el; lacrimile se scurgeau încetişor peste fularul tras pînă peste nas. Pesemne că urla pe tăcutelea că puteai distinge pe sub bucata de lînă strîns legată la spate o gaură care părea a fi gura. Se mişca robotic, împlătoşat în armura unei canadiene groase, minuscule, care părea a fi făcută din tablă. În picioare, nişte cizmuliţe botoase la fel de inflexibile. Copilul ăla murea de cald. Nu ştiu ce făcuse de era zgîlţîit aşa de bunică-sa, o fi vrut Kinder cu surprize din supermarket, o fi vrut vreo păpuşea oribilă dintre cele care stau pe rafturile cu lumînări parfumate, cine ştie. De un lucru eu eram sigură. Murea de cald şi de plictis în închisoarea kilogramelor de haine.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Probabil că stătea cu o căciuliţă şi în casă. Probabil că, mai mic fiind, era purtat în toiul verii cu şosete groase în picioare şi cu o mini-vestuţă cu nasturi verzi de plastic croşetată de bunica, cea cu prazul. Cine ştie? Mai mult ca sigur că obsesia frigului am căpătat-o din generaţie în generaţie, de pe vremea în care, înainte de ’89, mureai literalmente de frig în casă. De pe vremea în care mamele noastre pîndeau noaptea o flacără mică la aragaz, ca să facă de mîncare. De cînd, iarna, halatele cenuşii de molton şi căciulile tricotate erau uniforma de apartament a milioanelor de trăitori în blocuri. Mai mare decît teama de frig e teama de curent. Care „te trage“. Am încercat
