● Voleiul e un sport în care coechipierii au ocazia să te privească atent în timp ce loveşti mingea. Tocmai de aceea poate, cînd unul greşeşte, ceilalţi sînt obişnuiţi să zică aproape în cor: „Nu-i nimic“. În scurta mea experienţă serioasă cu acest joc, îmi aduc aminte totuşi că, de multe ori, atunci cînd „stricai“ cîte o minge, această formulă încurajatoare a colegilor, menită să-ţi menţină un psihic bun, era însoţită de priviri nu tocmai prietenoase. După meci, oricum te lua în primire antrenorul, cu ironii, sfaturi sau reproşuri. Era o perioadă cînd sala noastră de la Olimpia era ocupată şi mergeam undeva pe Calea Plevnei, pe un teren acoperit al clubului Steaua. Cei doi antrenori ai noştri, bonomi, rotunjori şi plini de umor, ne lăsaseră pe mîna unui tip nou, blond, într-un trening albastru cu roşu. Un fascist. Ne punea să dăm la nesfîrşit ture pe hipodromul dezafectat de vizavi. Alergam ca nişte cai, cu transpiraţia şiroindu-ne pe tot corpul, în ciuda frigului pătrunzător. Aerul rece ne făcea să ne înecăm. Scuipam şi-l înjuram între noi. Cam pe atunci descopeream şi bucuria de a înjura. Aveam vreo 12 ani.
Într-o zi, la antrenament, cînd mingea mi-a sărit prost din mîini, antrenorul cel nou s-a apropiat de mine, sfredelindu-mă cu privirea lui albastră. Vorbind printre dinţi, mi-a arătat cum să pun căuşul palmelor unul peste altul şi să fac din antebraţe o suprafaţă de lovire aproape dreaptă, ca o scîndură. Am imitat întocmai poziţia lui. „Vezi că poţi, aşa trebuie să ţii mîinile. Să ne închipuim acum că asta e miiingea...“ Şi mingea era palma lui de voleibalist, cît o lopată. Iar „miiingea“ asta s-a ridicat uşor, apoi a coborît brusc într-o plesnitură cruntă peste antebraţele mele întinse, deasupra locului unde se văd venele. N-am îndrăznit să mă feresc. Ustura groaznic. „Asta-i miiingea“, a zis el din nou, şi plici… Locul era deja roşu şi avea să se f
