Colegul Sabin Orcan scria, acum o săptămână, despre actualitatea lui Caragiale. Eu cred că e vorba chiar de eternitate!

De la dezbaterile din Parlament şi până la nunţile cu manele din cartierele - nu doar mărginaşe - ale oraşelor, de la barurile cu stripteuze durdulii şi până la prestaţiile primarilor cu burdihanele învelite în tricolor, actualitatea lui Caragiale e atât de vizibilă, atât de evidentă încât e imposibil să nu devii convenţional atunci când faci referire la ea. De altfel, după cum constata Belu Zilber, până şi comunismul românesc s-a pus sub dublul semn al lui Stalin şi Caragiale, cel dintâi dovedindu-se insuficient. Nu poţi scăpa de convenţionalism decât asumându-l integral pe Nenea Iancu. Iar a-l asuma integral înseamnă depăşirea actualităţii prin eternitate. Istoricii, laolaltă cu ierarhii Bisericii strămoşeşti, ne tot conving că poporul român s-a născut creştin. Nu contest faptul, ce ţine de evidenţă - doar că nu înţeleg efortul persuasiv exercitat non-stop asupra noastră -, doar că acelaşi popor s-a născut şi caragialean. Prin urmare, în a doua parte a sutei a nouăsprezecea, pentru că, vorba unui poet caragialesc uneori, „totul trebuia să poarte un nume", şi-a făcut intrarea printre noi Caragiale în carne şi oase. Cum era epoca „sentimentului naţional", nici nu se putea altfel, pentru că ne-am fi lipsit fiinţa de o dimensiune esenţială. E vorba, deci, de o eternitate deschisă nu doar spre viitor, ci şi spre trecut, pentru că am trăit dintotdeauna în această lume. Caragiale ne-a făcut doar lucrurile clare precum cristalul, ajutându-ne să ne luminăm chipul. Prin el, am devenit conştienţi de spiritul tutelar sub care, de la origini, ne-am dus existenţa. Bineînţeles, adesea ne revoltăm, sigur, uneori, unii dintre noi, am dori să ne desprindem de această lume, lăsând-o pe seama penei, a scenei şi a ecranului, dar o astfel de exorcizare s-ar