Salman Rushdie, “Shalimar clovnul” - Polirom, 2006
Chiar daca nu ati citit nimic de Rushdie, tot trebuie sa-l stiti. Este omul care prin anii `80 a provocat valuri de indignare in lumea musulmana, a fost condamnat la moarte de Iran pentru „Versetele satanice” si de atunci traieste cu amenintarea ca orice idiot frustrat sexual il poate omori pentru a primi 70 de fecioare in raiul musulman.
Dincolo de asta, Rushdie este un scriitor in adevaratul sens al cuvintului, un scriitor care creeaza lumi si povesti, care nu scrie despre viata lui si buricul propriu, desi ar avea despre ce sa scrie, oricum, mai mult decit noul val de scriitori romani, care isi descriu in romane intregi fascinanta existenta la bloc. Ma rog, poate sint eu mai retrograd si vreau povesti atunci cind citesc romane.
Cei care au mai citit Rushdie nu vor fi mirati sa afle ca si povestea asta tot de India si Pakistan tine, mai concret aici de Casmir. Daca va plac marii sud-americani (Marquez, Llosa), va va placea si Rushdie. Si el creeaza lumi complete si personaje puternice, care isi traiesc obsesiile pe de-a-ntregul, care iubesc total, urasc monstruos si planuiesc decenii intregi o razbunare. Cu alte cuvinte, care isi urmeaza destinele, stiti, reteta clasica.
Va spun povestea foarte pe scurt, doar ca sa va atit interesul. Shalimar clovnul, cel din titlu, este chiar asta: un saltimbanc de teatru traditional casmirez, care pacatuieste cu vecina sa hindusa, fata pe care a iubit-o dintotdeauna, cea mai frumoasa fata din sat si cea mai buna dansatoare din Casmir.
Satul ii apara, ca o revolta deschisa in fata intolerantei dintre musulmani si hindusi, ce tocmai incepuse sa se intinda si peste Casmir. Numai ca ea il tradeaza mai tirziu pentru un evreu alsacian, intelectual sofisticat si vizionar, care se intimpla sa fie tocmai atunci ambasadorul Americii in
