La Istambul, prin cafenele, nu arar vezi poezii caligrafiate pe hîrtie gînditoare lipită pereţilor. Cît iconoclasm, atîta arabesc – caligrafiate dincolo de asemănarea cu ele însele, literele învăluie ignoranţa neştiutorului de turcă în aura nudă a lipsei de dubiu. În oraşul prins de lună cu fir de mătase verde totul e ceţos de plin, ca un cataif cu kaimac. Doar Bizanţul-Constantinopolul-Stambulul-Istambulul e butoniera cu care se încheie Europa şi cu care se descheie Asia. O sistolă şi o sororală diastolă dau ritm poveştii lumii, à cœur d’éon. După pustiirea Troiei, după biciuirea mării de către-ntunecatul rege pers, după evenimentul gordian, după Constantin şi Justinian-Theodora-Procopius, după un mileniu alambicat solar, după mehmetizarea Hagiei Sofia, după miriadele de turbane ale toleranţei, după atîtea ere şi-Eréndire învăluite în alte ere, Istambulul e caligrama melancoliei de-a fi om. Dintr-o răsuflare poţi spune ce nu s-a întîmplat acolo; restul e blues. Oraşul şi-a stratificat imensitatea de la nimicul geologic pînă la cerul plin de zei; pe orizontală, el unduieşte printre ape spre toate zările. Într-o bună zi, lumea toată va fi Istambul. Dar zilele care vin nu-s bune aşa, ci ca la Los Angeles, vai! Euxinul nu expiră, Bosforul nu sforăie, dar Marea Marmara murmură (că-i apă, nu e Gee). Insulele ei, de pe care poţi vedea uşor ambele părţi ale oraşului, sînt vara năpădite de glicine şi de zorele; miroase a miere şi-a nepăsare; trăsuricile trase de cai calmi se opresc la vreo cotitură, ca birjarul să-ţi trăznească despre drame de familie ca-n Sicilia, poante ca la Bucureşti, ori despre chiolhane care încă reverberează în aerul neuituc. Împărţită între nostalgie şi dorinţa de răzbunare e urbea. De-a foarte lungul timpului, acestea se împăienjenesc în strînsă confuzie. Atunci o altă claritate răsare în oraş. Pentru a o înţelege bine, trebuie să trăieşti