Ca mine erau toţi atunci în generaţia mea. Să iubeşti America nu era discutabil, era o parte a fiinţei umane neatinsă de nici o boală a sufletului. Primii paşi pe care i-am făcut în aerul cald şi umed al Washingtonului mi-au confirmat ceea ce simţeam, de la distanţă, despre ţara asta. Era prima ţară cu vameşi zâmbitori (ehei, încă nu ştiau de 11 septembrie) şi care nu păreau nişte torţionari reciclaţi, ca la noi. Prima ţară în care totul mergea repede, de la ştampila de intrare pe paşaport, la autobuzul care mă ducea spre căminul studenţesc (nu, nici o legătura de confort cu unul din Regie) în care aveam să stau. Prima ţară în care am auzit focuri de armă pe stradă (m-am speriat puţin, dar mai ales am simţit o emoţie electrică: deci şi asta înseamnă libertatea. ..!).
Între mine şi comunism erau pe atunci doar 3 ani. Lăsasem în urmă o ţară guvernată de un premier obtuz şi speriat ca în timpul mandatului său s-au putea întampla ceva, orice. În jurul ţării mele, lumea cea mică a Europei de Est înflorea. Cehia, Ungaria, Polonia, toate aveau deja guverne reformiste, care vindeau tot şi deschideau toate uşile. Şi luau distanţă de noi (nerecuperată nici până azi, în ciuda crizei!). La Bucureşti, generalii şi neo-nomenclaturiştii puneau la cale primele fraude pe scară largă, la Bancorex, după ce păcăliseră România cu democraţia originală, în fapt o oligarhie în care mai intrau şi câţiva premianţi. Iar eu, copilul Ligii Studenţilor, învăţam la Washington cum să faci televiziune modernă: cum să găseşti finanţare (De la bancă? Cum adică? era mirarea mea), cum să te asiguri că redactorii tăi au libertate şi probitate, cum să câştigi independenţa în care ideile lumii moderne să se poată exprima.
Piaţă + Libertate = Love. Asta era mantra atunci.
Adăugaţi 20 de ani. Libertatea e un ziar de cancan. Piaţa liberă e batjocura preferată a tuturor perdanţilor din oric