Mă întreb, din ce în ce mai des, dacă nu cumva nouă, românilor, ne place starea de suzeranitate. Experimentată pe vremea otomanilor, suportată, în diverse forme, pe vremea austro-ungarilor sau a sovieticilor. Chiar şi atunci când am vrut să o transformăm în suveranitate, ea a generat autarhie şi dictatură. Suzeranitatea nu îşi are rădăcina în principal în acţiunea puterilor străine ci, mai ales, în disputele politice interne, în care puteri străine erau sau sunt chemate să arbitreze. Încercaţi să recitiţi cărţile lui C. Gane, “Trecute vieţi de doamne şi domniţe”. Evident că acele volume ar trebui aduse la zi.

S-au împlinit 20 de ani de la aderarea României la Consiliul Europei. Puţini îşi mai aduc aminte de monitorizarea României, în acea perioadă, în principal pe tema minorităţilor etnice, într-o perioadă în care statele federale din Europa (Iugoslavia, URSS, Cehoslovacia) se destrămau. România a reuşit, prin eforturi extraordinare, să evite să devină un poligon de încercare pentru confruntările intereselor divergente ale marilor puteri dupa încheierea Războiului Rece. Cei mai în vârstă îşi aduc aminte poate şi de politica de “diferenţiere democratică” aplicată de SUA în Europa Centrală şi de est (Grupul Visegrad). Din 2003/2007, România este membră a NATO şi a UE, are parteneriate strategice cu puterile occidentale. Am reuşit oare să obţinem beneficiile politice, strategice, economice din acest nou statut? Răspunsul meu este; nu. Nu, pentru că, din nou, datorită unor “divergenţe” interne, au fost “reinstalate” mecanisme de monitorizare care blochează o dezvoltare accelerată a ţării sau exercitarea completă a drepturilor lor de către românii - membri ai comunităţii europene. Cel mai bun exemplu este accesul în Spaţiul (nu şi în timpul?) Shengen. Deşi condiţiile tehnice prevăzute au fost îndeplinite, sunt introduse, de fiecare dată, noi condiţii, pentru că