Un prinţ. O prinţesă. O fetiţă. Un băieţel. Un căţel. Un ursuleţ. O bicicletă. O păpuşă. O maşinuţă. Un pom de Crăciun. Un iepuraş. Cântecele. Poezii. Mame. Taţi. Bunici. Poveşti. Trei "marineli". O fată cu codiţe. O şcolăriţă. Un băiat serios studiind vioara. Căluţi. La ţară. În ţărână. În păpuşoi. În cireş. La râu. Zâmbete. Colinde. Bucurie.
Copilărie. Copilării de altădată...
Fiecare fotografie este o poveste. Nu ştiu cine este în ea. Nu ştiu cine este fata sau băiatul; nu ştiu cine sunt fraţii, bunicii sau părinţii care apar în fotografiile acestea. Le-am privit mult timp, de multe ori. Stăteau cuminţi într-o cutiuţă a unui prieten anticar. (Dacă mi-aş lăsa puţin imaginaţia să o ia razna, aş putea spune că m-au atras chicotelile care se auzeau din cutie... ) Am luat fotografiile, m-am minunat de fiecare în parte, am încercat să aflu câte ceva – unele mai au pe spate câte o mică informaţie, măcar anul în care a fost făcută, locul sau fotograful. Comoara apare atunci când este scris numele celui "pozat". Unele sunt făcute la celebrul studio "Julietta – Photographe de la Cour royale".
Ce bucurie să poţi privi în ochi copiii de DEMULT. De acum o sută de ani. De mai încoace. Să vezi cum erau îmbrăcaţi, ce jucării aveau, şi, poate, să ghiceşti ce visau. Şi pentru că o bucurie nu vine niciodată singură, lângă cutiuţa cu "copilării de altădată" am descoperit şi "Pentru copiii noştri" – poezii de recitat, de Teodor Castrişanu. Un volum de poezii din anii ’30. Dintr-o dată m-am simţit mult mai aproape de copiii din fotografii. Am început să le citesc poeziile: "Căţelul şi pisoiul", "Cocoşelul şi Cocoşul", "Pisoiaşul", "Degetele de la mână", "Copilul şi mama" şi aşa mai departe. Poezii candide. Cu multă iubire şi cu multe glumiţe nevinovate.
Cum era copilăria de altădată? Ştiu că fiecare copil – cel puţin cei din fotografiile mele – şi-a trăit basm