Ar fi trebuit, respectând ordinea alfabetică, să dau întâietate celei de-a doua. N-aş fi fost însă în ton cu realitatea, care nu pare să se sinchisească nici de ordine, nici de alfabet.
Obedienţa ia mereu faţa competenţei, ceea ce înseamnă, judecând după logica elementară, că o cam tratează cu spatele pe aceasta (ar fi fost mai potrivit să spun în loc de spate numele popular al unei părţi anatomice ce se află în zona cu pricina, dar, deh, fire ruşinoasă... mi-este cu neputinţă să o fac).
Se cunosc de mici, au crescut împreună. Nu şi la fel însă. Hulpavă din fire, obedienţa s-a tot lărgit în doagă, mătăhăloşindu-se în aşa hal, încât astăzi gâfâie când urcă treptele, spre deosebire de competenţă, ce păşeşte cu paşi sprinteni, dar ajunge ultima mereu. Cealaltă se foloseşte de lift şi mai ales de pluralul acestuia, care în cazul de faţă este, cu permisiunea gramaticii, lifte. Treptele de care vorbeam ţin de scara ierarhică. Ce credeaţi? Obedienţa s-a dezbărat de obiceiul de a merge pe jos, aşa cum i se întâmplă, spre ghinionul ei, competenţei.
D-aia nici nu ajunge sărăcuţa prea departe. Pe la începutul anilor '90 se credea că obedienţa o să-şi ia tălpăşiţa (nu este exclus ca acesta să fi fost motivul pentru care s-au deschis în perioada respectivă graniţele ţării). Se vorbise prea mult despre cârdăşia dintre dumneaei şi fostul regim. Fusese pusă deseori la panoul de onoare. I se cărase portretul pe la defilări. O vedeai împopoţonată în prezidii, premiată, periată, alifiată.
Au tot căutat-o revoluţionarii prin birourile vechilor instituţii ca să-i dea la cap cu ciomagul democraţiei. Sau s-o tragă în ţeapă. Probabil nu au ştiut unde. Exista know-how-ul, dar nu exista locul. Abia mai târziu s-a consacrat Piaţa Victoriei ca loc de implementare a cunoştinţelor moştenite de la Ţepeş Vodă. Hoaşca mirosise pericolul. Se pitise
