Ca in fiecare an la inceputul lunii noiembrie, juriile reunite la hotel Drouant au acordat Premiile Theophraste Renaudot si Goncourt dupa artistic prelungite deliberari si rasturnari de situatie. Lume buluc in holul de la intrare: reporteri si fotoreporteri ciopor, scriitori nominalizati & rubedeniile anxioase ale acestora si, desigur, gura-casca & prostime.
Rezumand, situatia a stat in felul urmator: pentru Goncourt a fost ales romanul Alabama Song, al lui Gilles Leroy, desi favoriti (nu mari, doar favoriti...) pentru laurii Academiei G. au fost Olivier Adam si Philippe Claudel. Ca sa nu ne incurcam in consideratii fastidioase despre ponderea si semnificatia cartii, iata o opinie a unui membru insemnat al juriului. Trebuie precizat ca fraza lui Bernard Pivot, caci despre el este vorba, face parte dintr-o cronica de intampinare publicata chiar dupa aparitia cartii: "Stilul modern si briliantisim (chiar si in franceza suna groaznic acest cuvant! - n.n.) al lui Gilles Leroy, in afara faptului ca procura o constanta placere a lecturii, face din Zelda Fitzgerald a americanca a zilelor noastre". Romanul evoca pasiunea distrugatoare care a intemeiat unul dintre cele mai faimoase cupluri ale literaturii americane (Zelda si Scott), dar redistribuie calitatile si defectele amorezilor, reabilitand-o pe Zelda si sapand la temelia statuii autorului Marelui Gatsby. In afara catorva fitzgeraldieni fanatici care au considerat ca romanul este o ofensa la adresa lui Francis Scott, restul publicului a salutat demersul lui Leroy si a vazut in acest Goncourt revansa Zeldei.
Daca juriul Goncourt a avut nevoie de 14 tururi de scrutin, Renaudot, cu doar 10, s-a oprit la limita maxima ingaduita de regulamentul intern (ceea ce dovedeste ca, intr-adevar, nu au existat mari favoriti). Daca nici la a 10-a deliberare apele nu se despart, are cuvantul presedintele juriului, iar
