Manifestul, eseul, pamfletul, satira, iată cîteva dintre uneltele cele mai frecvent utilizate de intelectualul public. Ele nu au fost în mod necesar inventate de acesta, dar au fost adesea adoptate şi perfecţionate de el pentru a-i servi în modul cel mai eficace. Articolul de deschidere a efemerului Criterion, apărut la 15 octombrie 1934, semnat de Petru Comarnescu şi intitulat „Dezacordul dintre adevărurile spiritului şi fenomenele prezentului“, avea ca subtitlu următoarea frază-manifest: „despre un prim aspect al dramei şi îndoielilor cugetătorului voitor de bine faţă de iraţionalitatea vieţii contemporane, pornită totuşi spre un chip nou de credinţă şi creaţie, şi despre rostul acestui cugetător faţă cu forţele ce simbolizează revărsarea naturii peste hieraticele monumente ale culturii“. Cititorul este poate mai familiarizat cu manifestele avangardelor literare şi artistice ale Primului Război Mondial şi ale Interbelicului. Futuriştii, constructiviştii, dadaiştii, suprarealiştii şi, în general, toate „-ismele“ secolului trecut au practicat intens manifestul. Dacă la prima impresie sîntem tentaţi să asociem manifestul entuziasmului inerent spiritului latin – Renato Poggioli, în deja clasica sa lucrare Teoria avangardei, avansa ideea că avangarda şi manifestările sale extreme sînt caracteristice limbilor şi culturilor neolatine –, o privire atentă va descoperi că manifestul sau discursul-manifest este uşor de identificat în retorica (şi în practica) intelectualului public. Acest discurs poate deveni uneori violent: în anii Primului Război Mondial, pictorul şi scriitorul Wyndham Lewis, inventatorul „vorticismului“ (împreună cu Ezra Pound şi cu Gaudier-Brzeska), publica la Londra o revistă (la fel de efemeră şi ea; au văzut lumina tiparului doar două numere) intitulată… Blast, în care apăreau două manifeste. Primul conţinea o listă de „binecuvîntări“ şi de „ble