Sînt într-un magazin de biciclete din Bavaria. Îi spun vînzătoarei că vreau să-mi cumpăr o bicicletă bună, sport, full suspension, şi ea-mi arată ce are. Pînă la urmă, mă decid asupra uneia destul de scumpe, cu o formă futuristică, opera unui designer de biciclete care şi-a şi pus semnătura pe fiecare roată. Tipa mă felicită pentru alegerea făcută, batem palma, îi plătesc şi, după ce îmi scrie actele bicicletei, după ce deci a terminat cu îndatoririle profesionale, mă întreabă, păstrîndu-şi zîmbetul de dinainte, ce fac în Germania. Îi spun că am venit cu o bursă de creaţie oferită de statul german şi că scriu o carte. Discuţia continuă agreabil (în engleză, desigur, pentru că nu ştiu germană), despre literatură, despre ce cărţi îi place să citească, despre cum îşi petrece timpul liber. Femeia - dezgheţată, amabilă şi zîmbitoare. La un moment dat, mă întreabă de unde sînt. Îi spun că din România. Văd cum dintr-o dată îi dispare zîmbetul, se uită la mine mai întîi surprinsă, apoi cu un aer superior amestecat cu oarece dispreţ, şi se duce în spatele tejghelei să-şi facă de lucru... Abia mi-a mai răspuns cînd i-am zis la revedere.

Scena de mai sus s-a repetat apoi de mai multe ori, cu diferite persoane cu care am intrat în vorbă, şi am ajuns să mă obişnuiesc cu felul cum reacţionează cînd le spun de unde sînt. Ba, mai mult, de la o vreme am început să prelungesc suspansul şi, cînd sînt întrebat, spun mai întîi, cu o faţă foarte serioasă, că sînt din China. Interlocutorul mă cercetează amuzat şi surprins, iar eu, după ce-l las în confuzie cîteva momente, completez: I'm joking, of course. Şi ne punem amîndoi pe rîs. Cînd e distracţia mai mare, fac şi precizarea finală: I'm from Romania. Este momentul cînd rîsul celuilalt încetează şi continuă numai al meu.

Ceva similar mi s-a întîmplat şi cu unii români întîlniţi în Germania. La începutul şederii mele aic