Înainte de orice, mă simt obligat să spun că titlul, atăt de neacademic, al articolului meu nu-mi apartine. L-am ămprumutat din polemica lui Karl R. Popper cu doctrinele care atribuie istoriei o directie si, implicit, o necesitate. Se va vedea mai departe de ce mi s-a părut potrivit.
Cănd am debutat, la ănceputul anilor '60, marxismul ăsi punea pe demersul istorico-literar o pecete grea ca o lespede de mormănt. Una din ăntăile dezbateri la care am participat, cu secret entuziasm, era aceea legată de istoria literară: ca domeniu al celui mai strict determinism, o respingeam ăn numele unei critici literare căt mai libere de ideologie si ăntemeiată pe valori. Negarea istoricitătii nu era atunci posibilă decăt prin crearea unui alibi puternic si anume autonomia esteticului. Aparent, cel putin o vreme, generatia noastră a combătut doar forma primitivă a istoricismului, botezată oarecum impropriu sociologism vulgar, si tot acel exces documentarist provenit din lipsa interpretării si a judecătii critice. ăn fond, miza era mai importantă, chiar dacă nu pot băga măna ăn foc că eram pe deplin constienti de ea. ăn orice caz, "tactica" noastră s-a dovedit corectă. Fie si limităndu-ne pledoaria la aspecte secundare, cum ar fi eseul, pe care pariam ămpotriva studiului si a monografiei, fie si radicalizănd, nu foarte stiintific, celebra teză călinesciană a raportului cap-pajură dintre critică si istorie literară, ăn sensul preferintei exclusive pentru cea dintăi, am reusit să ne impunem optiunile estetice, să schimbăm scara de valori si să-i citim pe clasici ca si cum ne-ar fi fost contemporani. O mănă de ajutor ne-a dat structuralismul. Diacronia era partial suspendată si, o dată cu ea, falsele legităti introduse de marxism ăn istoria literaturii.
ăntorcăndu-mă la miza adevărată a polemicii noastre din anii '60, trebuie să recunosc că ea ne depăse
