Ceea ce se întâmplă la noi în tenis are putere de exemplu, pentru alte federaţii care trăiesc din inerţia succeselor trecute, sau din sportivi pe cale de expirare supuşi unor inutile procese de reanimare

În primii ani ai regimului comunist, tenisul nu era deloc un sport pe placul nomenclaturii, deşi resurse erau în ţara noastră, iar România a fost pe punctul de a elimina Franţa din Cupa Davis, după multe păreri cea mai bună echipă franceză după cea a "muşchetarilor antebelici". Ca să joci tenis la nivel înalt, trebuie să participi la turnee mari, la cele din putredul Occident, iar în putredul Occident prea mulţi uitau să mai vină pe acasă. Jucători importanţi ca Magda Rurac sau Al Hambürger au făcut-o. În plus, tenisul era un sport de "burjui" ce nu trebuia încurajat. Aşa s-a făcut că vreo 15 ani nu s-a mai auzit de sportul nostru iar cea mai bună performanţă a fost victoria într-un turneu de dublu din Turcia a unui cuplu românesc. Te mai miri de aici din ce neant au apărut un Ion Ţiriac (care trebuia să joace şi hochei pentru a-şi umple timpul) sau un Ilie Năstase. Aşa se face că, în 1967, Televiziunea Română a transmis în premieră tenis, un memorabil România - Spania, cu "vrăjitorul" Manuel Santana în prim-plan şi cu obrăznicătura de Năstase, care i-a luat un set alb marelui Manolo. Aşa se face că, la acest meci, comentatorul a trebuit să explice telespectatorilor cum stă treaba cu 30-0 şi 40-0, ce înseamnă un break şi tot abecedarul acestui sport.

Cel care şi-a luat lumea în cap, Ilie Năstase, era prea bun pentru a fi obturat de regimul scorniceşteanului. Din contra, Ilie a fost ocrotit de mai marii vremii pentru că aducea cote uriaşe din câştigurile sale la bugetul statului. Nu întâmplător, Năstase a rămas în istoria ţării, ca fiind singurul sportiv profesionist acceptat de regimul comunist, la fel cum a fost boxerul Laszlo Papp în Ungaria. Şi aşa