Tema oamenilor-masina, dezvoltata de Iulia Lucan pe parcursul a trei ani, a pornit de la o serie de desene initiale care sugerau vag relatia dintre corpul uman si diverse obiecte inventate. Legea de compozitie interna a formelor vizuale propuse era hazardul. Odata cu trecerea timpului, desenele si schitele au fost inlocuite treptat de lucrari realizate in ulei pe pinza, iar motivele au inceput sa vizeze zona subconstientului colectiv, imbracind structuri arhetipale.

O problema principala s-a dovedit a fi evitarea ilustrativului si a anecdoticului, care ar fi deturnat ideea de baza. La antipod, monumentalitatea si emblematicul sabotau ceea ce dorea sa infatiseze artista. De altfel, dualitatea dintre metafizica si livresc este prezenta in munca acesteia. Amuzamentul dat de dependenta omului fata de masinarie include si o componenta tragica. Mecanismul este personalizat si totodata deplin insusit, ca parte componenta a fiintei.

Artista marturiseste ca a dorit sa ilustreze inversarea functiilor biologice cu cele mecanice: „Pornesc de la un sistem de relatii stabilite intre om si componenta mecanica, fie ca este vorba despre masina(rie) sau mecanism de functionare. Sugerarea reversibilitatii actiunilor sau recontextualizarea lor induce angoasa, idee accentuata de fuzionarea texturilor minerale cu cele biologice. Mecanizarea vietii reprezinta o capcana a civilizatiei, din care se poate scapa – in picturile mele – prin interventia ludicului. Mecanismele de functionare ale naturii, derulate prin jocul liber al fanteziei, abolesc granita dintre real si imaginar. Totul devine posibil si nimic nu este definitiv intr-o lume a carei logica si coerenta exclude amorful. Inventarea semnelor face parte din sistemul meu vizual. Este vorba despre reinterpretarea lucrurilor stiute, pornind de la banalitati si ajungind la abstract. Textele incluse in cimpul luc