Joi, 15 ianuarie 2009, Steve Jobs a anunţat că se retrage pentru şase luni de la conducerea Apple, problemele sale de sănătate fiind mai grave decât crezuse.
În aceeaşi zi, în Statele Unite ale Americii, cel mai căutat lucru pe Google a devenit o propoziţie falsă, „Steve Jobs a murit“. O demonstraţie viguroasă de paranoia în grup. Şi tot atunci, acţiunile Apple au scăzut spectaculos, cam cu 10%. O declaraţie uşor morbidă de amor: nu există viaţă după Steve Jobs.
La începutul lunii, anunţase că în 2008 a slăbit de picau de pe el helăncile negre de la Levi’s (şi blugii ăia de tocilar, fără curea, traşi până peste buric) fiindcă a avut un dezechilibru hormonal. Dezechilibrul hormonal ar fi survenit, treptat, în urma îndepărtării (în urmă cu cinci ani) a tumorii maligne care şi-a făcut loc în pancreasul lui.
Steve Jobs va muri, probabil, curând, prea curând. O spun statisticile medicale: doar minoritatea celor îngrozitor de norocoşi trăieşte mai mult de cinci ani de la îndepărtarea unui cancer la pancreas. Jobs e un artist, un geniu şi un bărbat de 53 de ani epuizat, care trebuie să spună că „e OK“, fiindcă nu mai are de ales. Fiecare rezultat medical care îi iese prost costă enorm compania pe care a cofondat-o acum treizeci şi trei de ani. Companiacare a redefinit relaţia dintre omul de rând şi computer. Jobs a schimbat cumva viaţa fiecăruia dintre noi, cei care ne stocăm fotografiile în memorii virtuale, în calculatoare mici, trimitem e-mailuri din intersecţii şi ascultăm la iPod „Trout Fishing in America“ (sau orice altceva decât manele - acestea se consumă doar cu volum maxim, să audă toţi duşmanii şi toţi fraţii tăi).
Povestea lui Steve Jobs e fascinantă doar dacă nu eşti partenerul lui de afaceri. Dacă eşti, atunci te-ar putea călca pe nervi acest egocentrist, acest maniac obsedat de perfecţiunea stilistică a creaţ
