Dacă acum şase-şapte ani aş fi adus vorba, în cadrul cercului meu de prieteni, de literatura japoneză sau, pur şi simplu, de Japonia – pasionată fiind de ceea ce implică aceste subiecte existau două variante posibile de reacţie: fie m-ar fi privit ca pe o „ciudată“, abţinîndu-se de la comentarii, fie ar fi exclamat la unison: „Uau!“, continuînd apoi cu replica: „Da’ ce-ţi veni, dragă, cu asemenea exotisme?“.

Bizar sau nu, în prezent situaţia s-a mai schimbat. Japonia şi cultura sa au devenit, din acel ceva intangibil şi inabordabil, tot mai cunoscute, stîrnind interes în rîndul copiilor şi adolescenţilor, deopotrivă. Există, mai nou, grădiniţe, şcoli şi licee unde se predau atît limba japoneză, cît şi aspecte legate de societatea niponă tradiţională (adică partea cea mai frumoasă, că doar n-o să se facă referiri la sinuciderile în masă, la modul de lucru stahanovist la care sînt supuşi angajaţii companiilor multinaţionale şi la alte asemenea aspecte ale societăţii japoneze moderne. Ar exista riscul de a se ruina marele „mit“ al Imperiului Soarelui-Răsare, nu?). Vă veţi întreba, probabil, de unde „setea de cunoaştere“ a tinerilor pentru acest domeniu, într-o societate românească în care, parcă, totul e cu susul în jos? Personal, cred că o mare influenţă au avut desenele animate japoneze.

Bănuiesc că toţi copiii anilor ’90 îşi amintesc de Sandy Bell, de Candy-Candy, de Sailor Moon sau de Pokémon, mai ales că au declanşat adevărate fenomene... La ora la care se difuzau, afară era linişte. Rareori auzeai cîte un strigăt al vreunui copil rămas la joacă. Puţini sînt însă cei care ştiu că aceste seriale de desene animate reprezintă începuturile promovării – poate involuntare – a civilizaţiei nipone. De dragul personajelor favorite, cei mici au dorit să înveţe anumite cuvinte sau expresii în limba japoneză; mai tîrziu, această dorinţă nevinovată s-a tra