„Mă întâlnesc cu o femeie de ceva vreme, dar mă duc la întâlnire cu Dacia Nova”, mi-a spus un bărbat foarte bogat, unul care şi-a strâns banii prin muncă adevărată şi care umblă în mod obişnuit cu o maşină teribil de scumpă. „Ţi-e teamă că poate iubi banii tăi mai mult decât pe tine”, am spus într-o doară. Iar bărbatul a răspuns dezamăgit: „N-ar fi prima oară, să ştii! Asta-i ceva obişnuit. O maşină răcnet vorbeşte singură despre tine, spune că ai bani şi atunci ăla eşti. Femeia ajunge de se păcăleşte şi pe ea, adică începe chiar să creadă că te iubeşte, cu toate că în subconştient o atrag banii mai mult decât omul care eşti”. Un astfel de dialog am avut şi cu o femeie care trăieşte aceeaşi frică. Ea m-a întrebat dacă n-ar fi bine să ia un taxi când ajunge la întâlnire şi să-şi lase limuzina acasă, fiindcă întâlnise – din pricina limuzinei – numai bărbaţi cărora ea le plătea cazarea la hotel, vacanţele sau ieşirile în oraş. Ultimul nu-i făcuse nici un dar de 1 martie, fiindcă „nu am bani, ştii şi tu că nu am”. „Dar o floare agăţată între degete putea să cumpere şi el dacă mă iubea”, a remarcat femeia...
Asta-i o frică extinsă printre oameni. E o frică prezentă şi la ţară, şi la oraş, şi printre bogaţi, şi printre săraci, căci în fiecare situaţie se poate ca unul să aibă ceva acareturi în plus, o poziţie socială mai bună, o familie mai... lucitoare, o garsonieră pe care celălalt n-o are sau o slujbă bine plătită. Oricare dintre aceste mici accesorii poate juca rolul „erotic” al limuzinei în ochii cuiva. Orice mic flecuşteţ devine „limuzină” în ochii celui care nu-l are, aşa că frica de a fi iubit pentru ce ai, şi nu pentru ce eşti tu, este una... vie şi deasă ca neghina în grâu. În esenţă, ea este o frică a noastră, a tuturor. Căci în cel mai adânc colţişor al fiinţei noastre pare să sape viermele îndoielii şi, cum bine spunea un scriitor, „ţi se năzare că
