În 17 decembrie 1989, zeci de mii de timişoreni sătui de mizeria regimului comunist au decis că libertatea e mai importantă decât orice. Au ocupat străzile capitalei Banatului şi au început demolarea unui întreg regim.
17 decembrie este ziua în care Timişoara a decis să nu mai tacă, indiferent de consecinţe. După ciocnirile şi arestările din seara precedentă, era clar că regimul ceauşist va reacţiona sinistru, dar asta nu a contat. Trecuseră prea mulţi ani de frig, întuneric, foame şi minciună pentru a mai putea tolera o singură zi de comunism.
Mulţi dintre ei au petrecut seara precedentă în faţa Comitetului Judeţean al PCR sau în faţa Catedralei, unde s-au confruntat cu Miliţia şi Securitatea. Alţii au ascultat împietriţi, la Europa Liberă sau Vocea Americii, informaţii despre ziua de 16 decembrie. Intervenţia brutală şi sutele de arestări au îngropat în revoltă frica de regimul odios şi i-au adus, cu piepturile goale, în faţa tancurilor, pe străzi.
În acea seară Comitetul Politic Executiv al Partidului Comunist a confirmat decizia lui Ceauşescu de a utiliza muniţia de război împotriva Timişoarei. Sângele eroilor Revoluţiei de la Timişoara a început să curgă pe străzile oraşului, de pe treptele Catedralei Mitropolitane. Zece eroi, cel mai mic un elev de 15 ani, s-au refugiat în faţa uşilor blocate ale catedralei şi au fost seceraţi fără milă de un viscol cu gloanţe îngheţate.
Călăii regimului fără suflet începuseră executarea ordinului lugubru al dictatorului. Împrăştiau moartea pe străzi, peste tot unde foamea de libertate însufleţise mulţimea. Pentru a-şi şterge urmele, slugile lui Ceauşescu au furat din spitale cadavrele celor ucişi. Crimele nu s-a oprit până după Crăciun. Au murit toţi cu inimile pline de speranţă într-un viitor mai bun, lăsând în urmă părinţi, fraţi, orfani pentru care Crăciunul înseamnă, de 24 de ani durere, lacrimi, suf
