Istoricul Dennis Deletant observa pe buna dreptate ca, dupa caderea comunismului, spargerea federatiilor est-europene - URSS, Cehoslovacia si Iugoslavia - a pus comunitatea internationala in situatia de a-si incalca un principiu fundamental formulat dupa al doilea razboi mondial - anume preeminenta principiului integritatii teritoriale fata de cel al autodeterminarii. Astazi, desi in mediile diplomatice nu mai bintuie utopia "Versailles", Occidentul a fost nevoit sa recunoasca noile state constituite pe principiul majoritatii etnice. Etnicul a recapatat, intr-o maniera clandestina, ceva din puterea pe care o avea altadata. Mai cu seama, razboaiele din fosta Iugoslavia, purificarea etnica sustinuta de un etnonationalism accentuat xenofob, au obligat comunitatea internationala sa opereze cu instrumente "etnocrate" imaginind - ca in cazul Bosniei - planuri de reorganizare administrativa sau politica bazate pe "cartiere" etnice. Acesta este principiul de organizare care poate fi citit in filigran in toate planurile privind Bosnia (planul Vance-Owen, planul Owen-Stoltenberg, planul grupului de contact si chiar in planul Dayton, ramas in vigoare si care separa republica Srpska, majoritar sirba, de o federatie croato-musulmana). Separatia a fost vazuta ca un rau necesar care sa estomepeze tensiunile inter-etnice si sa inlature pretextele interventioniste ale Serbiei si Croatiei. Din acest motiv, misiunea NATO in Kosovo este extrem de dificila. Occidentul trebuie sa evite ca noul profil administrativ al regiunii sa tina cumva seama de criteriul etnic. Un prim semn ca este preocupat de acest aspect este faptul ca se opune pretentiei Rusiei de a controla nemijlocit un sector din Kosovo, sector care, pe linga faptul ca ar fi un cap de pod al Moscovei in inima Balcanilor, ar putea atrage refugiatii sirbi care fug din calea UCK. A doua mare provocare careia NATO trebuie sa-i faca