In privinta independentei provinciei Kosovo, intreaga opinie publica romaneasca „roieste dupa un semn“. Cu mic, cu mare si in modul cel mai spontan, ne-am trezit raliati cauzei supreme, indisputabile, a interesului national. Adica unei urgente autoevidente si obiective. „Unitatea si integritatea“ tarii se afla in pericol, este amenintata „glia“, este pus in cauza „pamintul stramosesc“ (asta ca sa amintim numai citiva dintre stimulii etno-patriotici la care mintile noastre sint conditionate sa reactioneze mecanic inca de pe scaunelele gradinitei, daca nu din leaganele cresei).
Cum sa nu paleasca orice diferente de convingeri morale si politice, atunci cind in cauza este insasi Romania! Idei, principii, valori? Astea sint mofturi, in fata sanatosului instinct al solidaritatii, cu oricine si cu orice pret, pentru cauza nationala. In ceasuri de primejdie, cum sa nu fraternizam cu totii, uitind de maruntele noastre diferente de opinie sau de rolurile de lupi si de miei pe care le-am jucat inainte de 1989? Cum sa nu mobilizezi toate resursele in asemenea ceasuri de restriste? De exemplu, cum sa nu scoti la scena deschisa si cum sa nu porti triumfal pe la toate televiziunile un veteran al mobilizarii fascistoide a maselor, ca dl Adrian Paunescu, sau un profesionist al imprecatiei patologice, al isteriei colective si al delirului citational semidoct precum incercatul ideolog tracomano-crestino-securistic, dl Corneliu Vadim Tudor?
O constiinta vinovata
Ceea ce este cu adevarat inspaimintator in acest moment istoric nu este presupusa influenta dizolvanta pe care ar putea-o exercita independenta minusculei republici kosovare asupra Romaniei, ci uniformitatea, violenta si spontaneitatea cu care romanii au reactionat la eveniment. Aceasta reactie pune in evidenta o constiinta vinovata care ne vine din faptul ca, necrezind noi cu adevarat in lege,
