Din câte îmi amintesc, primele texte semnate de Daniel Cristea-Enache le-am citit acum cincisprezece ani într-un număr din "Caiete critice" (10-12/ 1995) dedicat lui Ion D. Sîrbu, scriitor cu o cotă de atunci în continuă creştere. Comentariile tânărului critic literar m-au frapat prin seriozitate şi prin susţinerea răspicată a importanţei punctului de vedere moral în aprecierea anvergurii personalităţii autorului în discuţie.

Iată un om pentru care adevărul nu e vorbă goală, îmi ziceam, fără să bănuiesc traiectoria spectaculoasă a celui ce avea să devină liderul incontestabil al generaţiei sale, interpret avizat şi infatigabil al literaturii momentului, cu o autoritate recunoscută până şi de adversarii cei mai înverşunaţi. Prestigiul de care se bucură astăzi nu-şi are însă rădăcinile nici în ambiţia de a fi primul în breaslă şi de a ţine o mulţime de rubrici prin gazete, nici în voinţa de a scrie perfect, lustruind fraza pe toate feţele, cu riscul unei nobile dar păguboase sterilităţi. Dincolo de talent şi inteligenţă, indiscutabile, ceea ce l-a impus a fost consecvenţa cu sine, respectul faţă de valoare, indiferent de opţiunile de gust, temperamentale, raportarea constantă la câteva principii care, admiţând nuanţarea, reflectă un mod personal de a înţelege literatura, profund şi convingător. Pentru a fi crezut pe cuvânt criticul trebuie să-şi reprime înclinaţiile subiective, zbenguielile egolatre. De aceea, poate, la capătul carierei, Lovinescu găsea în "dogmatismul necesar" unicul punct de sprijin al disciplinei. Critica uzează din plin de instrumentele sofisticii, dar nu are voie să rămână, e clar, doar o gimnastică a minţii, fie aceasta oricât de subtilă.

De la paginile din "Caiete critice" Daniel Cristea-Enache a continuat să-şi scrie textele tot cu cerneala onestităţii: şi rubricile din "Adevărul literar şi artistic" (revista de care şi-a legat