Interesant. Marele capitalist, simbolul romanesc al succesului in afaceri, cel care si-a inmultit banii pandind mereu in umbra statului, a inchis cercul tot la stat. Daca l-o fi inchis. A luat Petromidia in anul 2000 de la statul roman platind 50 de milioane de dolari si a vandut-o cu peste 2 miliarde dupa sapte ani tot la o companie de stat, in Kazahstan.
Platind partide si politicieni, capitalistul Patriciu a crescut, in sapte ani, la masa imbelsugata a „celui mai prost negociator si administrator”, care este statul (statelor, ca sunt mai multe, inclusiv Statele Unite). A crescut cat altii intr-o suta, mai ceva ca Fat Frumos.
Patriciu, ca si altii doi-trei din soiul oligarhilor de mare succes, a avut si are ambitia sa scrie el regulile pietei, nu sa joace dupa ele.
Omul care astazi se declara ostentativ dezinteresat de politica a investit in politica mai ceva ca petrol: in 2004, pe cand partidul sau se afla in opozitie, Dinu Patriciu isi finanta generos adversarii din PSD sperand ca Adrian Nastase va ajunge la Cotroceni iar Mircea Geoana la primaria Capitalei. De ce spera asta, putem doar banui.
In mixajul de complicitati, dependente si legaturi corupte pana la virf imaginat de arhitectul politic Patriciu, afacerile merg struna iar justitia sta cuminte. Sta asa cum isi imagina ca va sta Monica Macovei, chemata in 2005 in biroul premierului Tariceanu sa-i cuminteasca pe anchetatori in dosarul Rompetrol.
Mai tarziu avea sa declare ca a sprijinit oameni din PSD, nu partide. De parca asta il absolva de vina de a fi tradat propriul partid, daca plecam de la premisa ca Dinu Patriciu are, cu adevarat, un crez politic. In afara de morala banului, mai laxa si permisiva decat morala publica, Dinu Patriciu crede in el insusi si atat.
Privatizarea politicii este un fapt: in conducerea Rompetrol, actionari s
