„Copiii luminii trebuie să se înarmeze cu înţelepciunea copiilor întunericului, dar să rămână neatinşi de răutatea acestora”, scria Reinhold Niebuhr. Marea aventură a continentului nostru pare deocamdată neatinsă de răutatea celor din urmă. Este ea, însă, inspirată de înţelepciunea celor dintâi?

„Îl iubesc. Este unul dintre filosofii mei favoriţi”. Semnat: Preşedintele Barack Obama. Asta se poate citi pe coperta celei mai recente ediţii din The Children of Light and the Children of Darkness. Ce părere au, oare, despre sfatul lui Niebuhr liderii europeni ai generaţiei noastre?

Integrarea Europei este în măsură copleşitoare un proiect al copiilor luminii, care au abandonat treptat corectivul despre care vorbea, în 1944, Niebuhr: înţelepciunea copiilor întunericului. Şi există un loc de unde riscul eşecului ar trebui să se vadă într-o lumină cu totul specială. Este vorba, desigur, de Franţa. Nu doar primele proiecte de integrare, ci şi Uniunea Europeană de astăzi şi a ei zonă euro sunt, într-o măsură covârşitoare, proiecte franceze.

Poate că UE post-Maastricht, asemeni predecesoarelor ei, şi-a îndeplinit, în mare, menirea de a oferi Franţei un multiplicator al propriei puteri naţionale. Iar mult-aşteptatul multipolarism va veni: destul de curând, dacă îl definim în termeni de influenţă; ceva mai târziu, dacă recurgem (aşa cum ne-ar sugera copiii întunericului) la vocabularul puterii. Marea problemă este, însă, aceea că nu ştim dacă vocea Europei se va auzi mai tare sau că va fi ascultată cu mai mult respect într-o astfel de lume.

Dar cealaltă menire a comunităţilor şi apoi a Uniunii Europene, pe care nu au scăpat-o niciun moment din vedere întemeietorii şi reformatorii francezi, pare a fi tot mai greu de atins. Era vorba de îngrădirea politică a Germaniei, o putere care – modificând topica şi, uşor, sensul cuvintelor lui Henry Kissinger – este pr