Intre poetul cuprins de inspiratie si samanul care leviteaza la doi metri de pamint in urma unor exercitii ritualice exista asemanari de structura interioara. Ambii sint posedati de stari launtrice care rup contactul cu gravitatia si cu realul, amindoi sint bintuiti de acel demon launtric ce face legatura intre eul individual si spatiul cosmic. Cine vede in prezent, spunea Marcus Aurelius, a vazut totul, adica si cite s-au ivit pina acum din vesnicie, si cite se vor scurge in necuprinsa vreme de acum inainte, "caci toate au aceeasi origine si infatisare”. Prin urmare, nu e de mirare ca uneori ne inspaiminta mai mult clipa prezenta decit cea viitoare. Cea de acum, care trece si care in orice clipa e alta si ca un virtej absoarbe in uitare tot ce a fost nimic altceva decit nimic, pretutindeni, aiurea si nu va fi nicaieri. Nu stiu daca eu vad chiar bine in "prezent", dar oricum stau cu ochii deschisi sa scrutez prapastia aceasta care e timpul. Pe vremuri, cind lucram ca economist la B.J.A.T.M. Iasi, obisnuiam, dupa program, sa ma duc pe malul Bahluiului si sa privesc cum curge apa. Asta ma odihnea, imi reda puterile, imi alunga din suflet orice ingrijorare. Intram in oras fara sa aud zgomotul masinilor, al tramvaielor. Mergeam pe strazi ca si cum as fi mers pe malul unei ape. Trecerea timpului trebuie sa ne insenineze, nu sa ne tulbure. Nici el, timpul, nu e mai mult decit o apa care curge; sa-l lasam, deci, sa curga in voie, fara sa ne intrebam de ce curge si incotro. Intrebarile nu mai au nici un rost, ca, de altfel, nici raspunsurile. Daca-ti cade intr-o zi o caramida in cap, sa stii ca ea a mai cazut sau, oricum, va mai cadea si peste alte capete. Dumnezeu nu se intreaba, nici nu-si raspunde. Si totusi, intrebarile lui nespuse bintuie constiinta noastra. El e doar forta si ordine. Alcatuita doar din miini care fac parte dintr-"mare de miini" ce se misca in haos, div