Cred că există un geniu al dialogului, al convorbirii armonioase ca un dans, al provocării-relaxării atent conduse într-o discuţie. Dincolo de tipologii şi simpatii, interviurile cu adevărat interesante trebuie să aibă cîte ceva din toate astea, altfel e doar un schimb de informaţii seci pe care ţi le poţi procura şi altfel. Mai există, cred, şi un geniu al răspunsului; un dialog, la fel ca un dans, are nevoie de partener, de reacţie, de complicitate. Poate şi de asta rar avem parte de interviuri cu adevărat dialogale, cele care stabilesc – dincolo de funcţional şi informaţia obligatorie – o nouă relaţie cu al treilea personaj în discuţie, cititorul, destinatarul final al convorbirii înscenate (în ziar, pe viu, pe mess sau pe Twitter). Exact cititorul e cel sensibil la sacadări artificiale, la redundanţe, la mecanic. Pe el îl pierzi de cum începi să te pui (ca intervievator) în scenă, de cum începi să-ţi „foloseşti“ invitatul ca pretext.

Poate nu întîmplător, primele dialoguri fluide, armonioase, vii ca o proză bună pe care mi le amintesc sînt cele provocate de trei scriitoare care au, cu siguranţă, acest geniu al convorbirii: Dora Pavel, Svetlana Cârstean şi Iolanda Malamen. În Apostrof, în Observator cultural sau în (defuncta) Ziua literară, textele semnate de cele trei scriitoare nici nu erau interviuri, ci povestiri dialogate, micro-romane în avalanşă (dacă s-ar fi inventat specia), poeme în proză. Cam la asta mă gîndeam zilele trecute cînd, scobind prin vechiul site al Dilemei, am dat de mici demenţe dialogate, unele semnate de mine. În ce mă priveşte, n-am făcut decît interviuri „funcţionale“, corecte cel mai adesea, cu ţintă precisă şi miză practică în economia revistei. Uneori mi-a făcut plăcere să le fac, alteori a fost curată pierdere de vreme. Am dat însă peste trei interviuri de care nu-mi aminteam în ruptul capului. Am stat şi m-am gîndit, înce