Unde sunt zăpezile de altădată? Sunt aici, ne trebuie doar ochi să le vedem. Sunt la ferestrele noastre, sub tălpile noastre, dar mai ales în sufletele noastre. Zăpezile de altădată n-au plecat nicăieri, sunt aici dintotdeauna şi pentru totdeauna.
Privesc în lungul uliţei şi văd minunea în toată splendoarea ei. Alb înainte, alb înapoi, alb în dreapta şi în stânga. Alb sub roţile căruţelor, alb sub săniuţele copiilor, alb sub paşii grei ai bătrânilor. Alb pe case şi pe uluci, alb pe hornurile din care iese fum, alb pe crengile desfrunzite ale copacilor, alb pe clopotniţa bisericii. Alb chiar şi pe crucile de la cimitir.
Alb în cer şi alb pe pământ. O lume albă, curată, pură, aşa cum ne imaginăm noi că trebuie să arate barba lui Dumnezeu. Dar cine ştie, poate că zăpada care cuprinde satul, din pragul casei părinteşti şi până sus, pe coama dealului, este însăşi barba lui Dumnezeu.
Albul coborât din cer s-a aşezat temeinic şi pe singura casă acoperită cu şindrilă care a mai rămas pe uliţa noastră. Înainte erau mai multe, acum a mai rămas doar una. Şi e nelocuită, pentru că din hornul ei nu mai iese fum. Sunt câţiva ani de când ţaţ’-Anica Băboaicii s-a dus lângă bărbatul ei, care-a murit pe front lăsând-o singură o jumătate de veac, văduvă cu trei copii.
A fost frumoasă iarna aceea când am dat jos zăpada de pe casa Băboaicii ! A nins atât de mult, încât stratul de zăpadă depăşea un metru, iar uliţa se tranformase într-o potecă îngustă, ca un tunel săpat între două ziduri de omăt. Din trei în trei zile, radioul ne aducea câte-un comunicat: vacanţa elevilor se prelungeşte, reluarea şcolii se amână din cauza vremii nefavorabile. Da’ de unde – pentru noi, şcolarii de pe uliţă, era vremea cea mai favorabilă! Şi a ţinut-o aşa toată luna ianuarie, de la Bobotează până după ziua Tovarăşului, care pica pe 26. Asta se întâmpla pe la începutul anilor ’80, cân