Noua dirigintă de la clasa a VII-a X este o femeie de 50 de ani, tunsă scurt, cu un aer sportiv - deschisă, fermă, fair-play, severă, dar corectă. Cunoaşte bine clasa a VII-a X - este "doamna de română" şi de anul acesta, iată, şi dirigintă. Acum este prima şedinţă cu părinţii din noul an şcolar.
Uşa clasei se deschide încet şi intră aşa, şovăielnic, un... personaj. Se aşterne tăcerea. Toate capetele se întorc spre el. Un bărbat între 40 şi 50 de ani, slab, tuns scurt, şaten, cu părul din faţă lipit de frunte, cu urechi clăpăuge mari şi gâtul subţire. Sprâncenele lăsate în jos la colţuri îl fac să pară un copil mare şi necăjit, care stă să plângă, îmbufnat. Are un aer cumva umil, de om persecutat. Poartă un tricou polo de o culoare incertă, mai mare cu două numere, atârnând peste nişte pantaloni maro de costum. În mână ţine o jachetă şi o pungă de plastic. Ai crede că este un părinte modest - sau bunic - întârziat la şedinţă. Sau un paznic. Sau un administrator. Sau un instalator. Sau un ţăran venit la primar cu "jalba-n proţap".
Fără să se prezinte ori să salute, se adresează direct dirigintei mirate, ca şi cum părinţii nu ar exista în clasă. Are nişte priviri fixe, cu nişte luciri ciudate, de un albastru spălăcit, o postură rigidă de soldat care dă raportul şi o voce metalică, subţire, nazală şi tărăgănată.
- Io, doamna dirigintă, am zis să vin şi aici, că am ceva de spus. Şi vă rog să mă lăsaţi să vorbesc şi io, că sânt nişte probleme aicea...
- Da, desigur, îi spune diriginta, vădit jenată, am să vă las după ce termin eu.
- Da' vă rog să mă lăsaţi, aşa, pe la cinci jumate, se poate?, insistă omul.
- Da, peste o jumătate de oră este bine.
- Bine, atunci viu io atuncea.
O ia spre uşă teleghidat, cu capul în jos şi călcând apăsat. La jumătatea distanţei se opreşte, face stânga-mprejur, ridică semeţ cap
