Mă bucur că acest tip de dezbatere continuă şi se stabilizează şi că mereu sînt aduşi laolaltă oameni care se întîlnesc rar. Şi anume, oameni din spaţiul culturii şi al ştiinţelor umaniste, în general, şi oameni din spaţiul antreprenorial. Sper că la un moment dat ei vor veni laolaltă nu pentru că sînt convocaţi, ci pentru că apar impulsuri de cooperare mai mult sau mai puţin iraţionale. Noi stăm prost deocamdată cu dialogul între oamenii de acţiune, de afaceri, şi oamenii contemplativităţii. Tema dezbaterii de azi loveşte în centrul acestei crize: investiţia privată în educaţie şi cultură. Este o criză pentru că într-o ţară ca România, cu experienţa ei istorică de pînă acum, nici investitorii privaţi nu au reflexul de a investi în teritorii marginale - cum sînt, uneori, socotite teritoriile legate de educaţie şi cultură -, dar nici oamenii din educaţie şi din cultură nu ştiu să ceară. Unii nu au învăţat încă să dea, unii nu au învăţat încă să ceară. Şi din această simetrică inapetenţă rezultă tot felul de situaţiuni precare. Aş fi încîntat dacă în urma unei dezbateri ca aceasta de acum se vor găsi căi pentru depăşirea acestui blocaj. Vreau să atrag atenţia asupra unui lucru legat de faptul că, de curînd, România a intrat în Uniunea Europeană. Pentru instituţiile de cercetare şi de cultură care au beneficiat pînă acum de sprijin al unor state din Vest, această mare reuşită e o mare catastrofă. Şi nu numai în România, ci în toate ţările din fostul lagăr socialist care au reuşit să intre în Europa. Ştiu că sună prost cînd spui asta, dar adevărul este că gîndirea de stat, chiar şi în Vest, este o gîndire care are stereotipiile ei. S-a stabilit că pînă pe 31 decembrie 2006, România, românii, instituţiile culturale şi de cercetare româneşti aveau nevoie de finanţare. Dar de la 1 ianuarie 2007, întrucît am intrat în Uniunea Europeană, nevoile noastre sînt suspendate.